La scurt timp după ce cafeaua a ajuns la Roma, potrivit unei legende mult citate, a fost din nou amenințată de fanatismul religios, care aproape a provocat interzicerea acesteia printre creștini. Anumiți preoți au apelat la Papa Clement VIII (1535-1605) să o interzică, afirmând că este o invenție a lui Satana. Ei au susținut că Răul a interzis adepților săi, musulmanii necredincioşi, folosirea vinului, fără îndoială, pentru că acesta a fost sfințit de către Hristos și folosit în Sfânta Împărtășanie, oferindu-le ca substitut acest ceai negru infernal denumit cafea. Creștinii care o beau riscă să intre într-o capcană a lui Satan care le-ar controla astfel sufletele.
(O cafenea italiană din sec. XVIII – După Goldoni, de Zatta)
Se spune că atunci Papa, curios, a dorit să cerceteze această băutură a Diavolului, cumpărând o anumită cantitate. Aroma cafelei i-a plăcut atât de mult și a fost atât de ademenitoare încât Papa a fost tentat să bea o ceașcă de cafea. Dupa ce a băut-o, el a exclamat: „De ce [să fie interzisă], băutura aceasta a lui Satana este atât de delicioasă că ar fi un păcat ca doar necredincioșii să o bea. Vom păcăli pe Satan botezând-o, și transformând-o într-o băutură cu adevărat creștină.”
Astfel, indiferent de nocivitatea pe care adversarii au încercat să a atribuie cafelei, rămâne un fapt (dacă este să credem povestea) că ea a fost botezată și proclamată ca ne-periculoasă, și „o băutură cu adevărat creștină,” de Sanctitatea Sa Papa.
Venețienii au aflat de cafea în 1585, când Gianfrancesco Morosini, magistratul orașului la Constantinopol, a raportat la Senat că turcii „beau o apă neagră atât de fierbinte cât pot ei suporta, care este infuzia unei fasole numită cavee, care se spune că posedă virtutea de a stimula oamenii.”
Dr. A. Couguet , într-o recenuie italiană, afirmă că prima ceașcă de cafea din Europa a fost sorbit în Veneția, spre sfârșitul secolului XVI. El este de părere că primele fructe de cafea au fost importate de Mocengio, care a fost numit pevere, pentru că a făcut o avere din tranzactionarea imensă de mirodenii și alte specialități din Orient.
În 1615, Pierre (Pietro) Delia Valle (1586-1652), cunoscut călător italian și autor al Călătoriilor în India și Persia, a scris o scrisoare de la Constantinopol către prietenul său Mario Schipano din Veneția:
”Turcii au o băutură de culoare neagră, care în timpul verii este foarte răcoritoare, în timp ce în timpul iernii se încălzeşte şi încălzeşte corpul, rămânând mereu aceeași băutură și nu se schimbă conținutul acesteia. Ei o înghit fierbinte aşa cum o iau de pe foc, și o beau în timp îndelungat, nu la ora cinei, ci ca un fel de delicateţe şi rafinament, sorbind încet, în timp ce vorbesc cu prietenii. Nu există nicio întâlnire de unde să lipsească aceasta… Cu această băutură, pe care ei o numesc cahue, ei se distrează în timpul conversațiile lor… Aceasta se face cu boabele sau fructele unui anumit copac numit cahue. … Când mă voi întoarce, voi aduce o cantitate cu mine și o voi face cunoscută italienilor.”
(Nobilimea într-o cafenea timpurie veneţiană – Din colecţia Grevembroch în Museo Civico)
Conaționalii lui Della Valle erau oricum foarte familiarizaţi cu băutura, întrucât aceasta era deja (în 1615) introdusă în Veneția. La început a fost folosită în mare parte în scopuri medicinale, fiind taxată cu prețuri foarte ridicate. Vesling spune despre utilizarea sa în Europa ca medicament: „primul pas a fost făcut la cabinete de curioşi, considerând-o o sămânță exotică, fiind vândută în vechile farmacii ca medicament.”
Prima cafenea din Italia se spune că a fost deschisă în 1645, dar confirmarea sigură lipsește. La început, băutura a fost vândută împreună cu alte băuturi de către vânzătorii de limonadă. Cuvântul italian aquacedratajo înseamnă cel care vinde limonadă și băuturi răcoritoare similare. De asemenea, cel care vinde cafea, ciocolată, lichior, etc. Jardin spune că băutura a ajuns în uzul general în toată Italia din 1645. Cert este însă că o cafenea a fost deschisă în Veneția în 1683, sub Procuratie Nuove. Faimoasa Caffè Florian a fost deschisă în Veneția de către Floriono Francesconi în 1720.
Primul tratat de încredere dedicat cafelei a apărut abia în 1671. El a fost scris în latină de către Antoine Faust Nairon (1635-1707), profesor maronit pentru limbile caldeenilor și sirienilor în Colegiul din Roma.
În ultima parte a secolului XVII și prima jumătate a secolului XVIII, cafenelele au făcut progrese mari în Italia. Este interesant de observat că această primă adaptare europeană a cafenelelor orientale a fost cunoscută sub numele de caffè. Dublul f este folosit de către italieni până în zilele noastre. Unii scriitori consideră că acesta provine din cuvântul coffea. În timp, una din literele f s-a pierdut din denumirea cafelei în multe limbi continentale, inclusiv în limba română.
Italiei îi aparține onoarea de a fi dat lumii occidentale actuala cafenea, deși francezii şi austriecii au îmbunătățit-o ulterior foarte mult. Nu mult timp după apariţia cafenelelor, aproape fiecare magazin din Piazza di San Marco din Veneția a devenit un caffè. În apropiere de piaţă era Caffè della Ponte dell’ Angelo, unde în 1792 a murit câinele Tabacchio, celebrat de Vincenzo Formaleoni într-un elogiu satiric care este o parodie a oratoriei lui Ubaldo Bregolini la moartea lui Angelo Emo.
În Caffè della Spaderia patronată de către Marco Ancilloto, unii radicali au propus să se deschidă o sală de lectură pentru a încuraja răspândirea ideilor liberale. Inchizitorii au trimis o notificare proprietarului că acesta ar trebui să informeze prima persoană care va intra în acea cameră că aceasta va trebui să se prezinte singură în fața tribunalului inchizitorial. În consecinţă, ideea a fost abandonată.
(Goldoni într-o cafenea venețiană – Dintr-un tablou de P. Longhi)
Printre alte cafenele celebre exista una numită Menegazzo după numele proprietarului, Menico. Acest loc a fost foarte frecventat de oameni de litere, și discuțiile aprinse erau ceva comun acolo, între Angelo Maria Barbaro, Lorenzo da Ponte, și alții din acea perioadă.
Cafeneaua a devenit treptat ceva obişnuit în stațiuni pentru toate clasele. Dimineața veneau negustorii, avocații, medicii, brokerii, muncitorii, și rătăcitorii agenţi de vânzare; după-amiaza și până noaptea târziu era rândul celor care veneau pentru agrement, inclusiv doamnele.
Cele mai multe cafenele italiene erau mici, simple, fără ornamente, fără ferestre, și doar slab iluminate de lumini tremurătoare și nesigure. Cu toate acestea, mulțimi de oameni le treceau pragul cu bucurie, îmbrăcaţi în haine multicolore, bărbați și femei discutând în grupuri peste tot. Camere mai mici erau dedicate jocurilor de noroc.
În ” mica piaţă” descrisă de Goldoni în comedia lui Cafeneaua, unde se găseau şi o frizerie şi jocuri de noroc, Don Marzio, acest tip minunat din romanele cavalerești vechi, este prezentat ca un personaj tipic perioadei, Goldoni fiind un scriitor satiric. Celelalte personaje ale piesei au fost de asemenea modelate după tipurile de caractere de atunci, care erau văzute în fiecare zi în cafenelele din Piazza.
În scuarul San Marco din secolul al XVIII-lea, sub Procuratie Vecchie, existau cafenelele Re di Francia, Abbondanza, Pitt, l’eroe, Regina d’Ungheria, Orfeo, Redentore, Coraggio-Speranza, Arco Celeste, şi Quadri. Ultimele două a fost deschise în 1775 de către Giorgio Quadri din Corfu, unde se servea cafea turcească autentică pentru prima dată în Veneția.
Sub Procuratie Nuove au apărut cafenelele Angelo Custode, Duca di Toscana, Buon genio-Doge, Imperatore Imperatrice della Russia, Tamerlano, Fontane di Diana, Dame Venete, Aurora Piante d’oro, Arabo-Piastrelle, Pace, Venezia trionfante, şi Florian.
Probabil că nicio cafenea din Europa nu a dobândit la nivel mondial o celebritate aşa de mare ca cea a lui Florian, prietenul sculptorului Canova, și agentul de încredere și cunoaștere a sute de persoane în și în afara orașului, care au găsit în el o mină de informații sociale și un lider convenabil al oraşului. Persoanele care plecau din Veneția îi lăsau cărțile lor de vizită și itinerariile lor, iar nou- veniții îl întrebau pe Florian dacă avea vreo veste despre cei care doreau să îi vadă. „El a concentrat în el o cunoaștere mai variată și diversă decât cele deținute de către orice altă persoană„, spune Hazlitt, care ne-a dat această imagine încântătoare de viață din cafenelele din Veneția în secolul XVIII:
”Cafeneaua veneţiană le depăşea pe toate celelalte, și cafeaua oferită vizitatorilor săi de către Florian era cea mai bună din Veneția. Unele din aceste stabilimente care existau pe atunci, le-a ilustrat Molmenti. În una din ele Goldoni dramaturgul este reprezentat ca un vizitator, și un cerșetor femeie cere de pomană.
Atât de mult îl stima sculptorul Canova încât, atunci când Florian a fost doborât de gută, i-a făcut un model de picior, ca bietul om să fie scutit de chinul de a proba el însuşi cizmele. Prietenia a început atunci când Canova şi-a început cariera, și acesta nu a uitat niciodată serviciile substanțiale care l-au jutat când a avut nevoie.
În ultimele sale zile de existenţă, Caffè Florian a fost administrată de un bucătar-șef femeie, iar chelnerițe erau utilizate, în cazul unor vizitatori, pentru a fixa o floare la butoniera acestora, cu aluzie la numele cafenelei. În Piazza chiar erau fete care făceau același lucru. O bună dovadă de ospitalitate în Veneția, în cafenele și restaurante, care au adus multiple beneficii.
Au fost multe alte stabilimente dedicate, mai ales în ultima perioadă de independență venețiană, cerințelor celor care doreau astfel de staţiuni pentru conversație și bârfă. Aceste case erau frecventate de diverse clase: patroni, politicieni, soldaţi, artişti, tineri și vârstnici, toate aveau locaţiile lor speciale unde compania și tarifele erau în conformitate cu dorinţele şi posibilităţile lor.
Pentru veneţienii de orice nivel cafeneaua era aproape ultimul loc vizitat înainte de plecarea din oraș, și prima vizită la întoarcere. Domiciliile lor erau reşedinţele soțiilor lor și depozit pentru bunurile lor. Şi doar la ocazii excepționale erau scena unor ospitalităţi interne, și rare erau cazurile când soțul și soția erau văzuţi în străinătate împreună, sau când primul invita pe doamna sa într-o cafenea sau o cofetărie la o îngheţată.”
(Celebra Caffè Florian din Piaţa San Marco, Veneția , sec.XIX)
Caffè Florian a suferit numeroase modificări, dar încă mai supraviețuiește ca unul dintre cele mai preferate cafenele din Piaţa San Marco.
Prin 1775 istoria cafenelelor a început să se repete şi în Veneția. S-a dat crezare acuzațiilor de imoralitate, viciu și corupție a cafenelelor. Consiliul celor Zece în 1775, și din nou în 1776, a solicitat Inchizitorilor Statului să eradice aceste „cancere sociale.” Cu toate acestea, cafenelele au supravieţuit la toate încercările reformatorilor de a le suprima.
Caffè Pedrocchi din Padova a fost o altă cafenea italiană timpurie care a devenit celebră. Antonio Pedrocchi (1776-1852) a fost un vânzător de limonadă care, în speranța de a atrage tinerii gay, elevii din timpul său, a cumpărat o casă veche, în ideea de a transforma parterul într-o serie de camere atractive. El şi-a investit toți banii şi împrumuturile în această afacere, dar a descoperit ulterior că nu are beciuri, indispensabile pentru a face îngheţata și băuturile la fața locului, și că pereții și podelele erau atât de vechi că s-au prăbușit atunci când au început reparațiile.
Era disperat, dar nimic nu l-a descurajat. A decis să sape o pivniță. Mare a fost surpriza sa când a aflat că respectiva casă a fost construită pe bolta unei biserici vechi, și că bolta conținea o comoară considerabilă. Titularul norocos avea astfel de ales să-și continue afacerea cu limonadă și cafea, sau să trăiască o viață ușoară. Fiind un om înțelept , el a mers pe planul său inițial și, curând, camerele sale de lux au devenit locul de întâlnire preferat pentru tinerii din vremea aceea. În această perioadă, limonada și cafeaua mergeau adesea împreună. Caffè Pedrocchi este considerată una dintre cele mai bune piese de arhitectura ridicate în Italia în secolul al XIX-lea. Construcţia sa a început în 1816, a fost inaugurată în 1831, și terminată în 1842.
Cafenele au început să se dezvolte de timpuriu şi în alte orașe italiene, în special în Roma, Florența și Genova.
În 1764, Il Caffè, un periodic de pură factură filozofică și literară, a apărut la Milano, fiind fondat de contele Pietro Verri (1728-1797). Redactorul șef a fost numit Cesare Beccaria. Obiect său era acela de a contracara influența și superficialitatea arcadienilor. Titlul publicaţiei provenea de la faptul că contele Verri și prietenii săi aveau obiceiul să se întâlnească la o cafenea din Milano ținută de un grec pe nume Demetrio. Publicaţia a supravieţuit doar doi ani.
Alte periodice cu același nume au apărut ulterior.
Lasă un răspuns