Politica
UE funcționează printr-un sistem hibrid de luare a deciziilor supranaționale și interguvernamentale și în conformitate cu principiile conferirii (care spune că ar trebui să acționeze numai în limitele competențelor care îi sunt conferite prin tratate) și ale subsidiarității (care spune că ar trebui să acționeze numai acolo unde un obiectiv nu poate fi atins suficient de către statele membre care acționează singure). Legile adoptate de instituțiile UE sunt adoptate într-o varietate de forme. În general vorbind, acestea pot fi clasificate în două grupuri: cele care intră în vigoare fără a fi necesare măsuri naționale de implementare (reglementări) și cele care necesită în mod specific măsuri naționale de implementare (directive).
Constituțional, UE are o asemănare atât cu o confederație, cât și cu o federație, dar nu s-a definit în mod formal ca fiind nici una, nici alta. (Nu are o constituție formală: statutul său este definit de Tratatul Uniunii Europene și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene). Este mai integrată decât o confederație tradițională de state, deoarece nivelul general al guvernului folosește pe scară largă votul cu majoritate calificată în unele decizii între statele membre, mai degrabă decât să se bazeze exclusiv pe unanimitate. Este mai puțin integrată decât un stat federal, deoarece nu este un stat în sine: suveranitatea continuă să curgă „de jos în sus”, de la mai multe popoare din statele membre separate, mai degrabă decât dintr-un singur întreg nediferențiat. Acest lucru se reflectă în faptul că statele membre rămân „stăpânii tratatelor”, păstrând controlul asupra alocării competențelor către Uniune prin schimbări constituționale (păstrând astfel așa-numita Kompetenz-kompetenz); prin faptul că păstrează controlul asupra utilizării forței armate; păstrează controlul impozitării; și prin aceea că își păstrează dreptul de retragere unilaterală din Uniune în temeiul articolului 50 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În plus, principiul subsidiarității impune ca doar acele aspecte care trebuie stabilite în mod colectiv să fie astfel determinate.
Uniunea Europeană are șapte organe decizionale principale, instituțiile sale: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană și Curtea Europeană de auditori. Competența în examinarea și modificarea legislației este împărțită între Consiliul Uniunii Europene și Parlamentul European, în timp ce sarcinile executive sunt îndeplinite de către Comisia Europeană și, în calitate limitată, de către Consiliul European (nu trebuie confundat cu Consiliul Uniunii Europene). Politica monetară a zonei euro este determinată de Banca Centrală Europeană. Interpretarea și aplicarea dreptului UE și a tratatelor sunt asigurate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Bugetul UE este examinat de Curtea de Conturi Europeană. Există, de asemenea, o serie de organisme auxiliare care consiliază UE sau acționează într-o anumită zonă.
Politica UE este, în general, promulgată de directivele UE, care sunt apoi puse în aplicare în legislația internă a statelor sale membre și în reglementările UE, care sunt imediat aplicabile în toate statele membre. Lobby-ul la nivelul UE de către grupuri de interese speciale este reglementat pentru a încerca să echilibreze aspirațiile inițiativelor private cu procesul de luare a deciziilor de interes public.
Sistemul juridic și justiția
UE se bazează pe o serie de tratate. Acestea au stabilit mai întâi Comunitatea Europeană și UE, apoi au adus modificări acelor tratate fondatoare. Acestea sunt tratate de acordare a puterii care stabilesc obiective politice largi și stabilesc instituții cu puterile legale necesare pentru a pune în aplicare aceste obiective. Aceste puteri legale includ capacitatea de a promulga legislație care poate afecta direct toate statele membre și locuitorii acestora. UE are personalitate juridică, cu dreptul de a semna acorduri și tratate internaționale.
Conform principiului supremației, instanțele naționale sunt obligate să aplice tratatele pe care statele membre le-au ratificat și, astfel, legile adoptate în temeiul lor, chiar dacă acest lucru le impune să ignore legislația națională conflictuală și (în limite) chiar și dispozițiile constituționale.
Efectele directe și doctrinele supremației nu au fost stabilite în mod explicit în tratatele europene, ci au fost dezvoltate chiar de Curtea de Justiție în anii 1960, aparent sub influența celui mai influent judecător de atunci al său, francezul Robert Lecourt.
Afaceri interne și migrație
De la crearea UE în 1993, aceasta și-a dezvoltat competențele în domeniul justiției și afacerilor interne; inițial la nivel interguvernamental și mai târziu prin supranaționalism. În consecință, Uniunea a legiferat în domenii precum extrădarea, dreptul familiei, dreptul azilului și justiția penală. Interdicțiile împotriva discriminării sexuale și a naționalității au o vechime în tratate. În ultimii ani, acestea au fost completate de puteri de a legifera împotriva discriminării bazate pe rasă, religie, dizabilități, vârstă și orientare sexuală. În virtutea acestor puteri, UE a adoptat legislație privind discriminarea sexuală la locul de muncă, discriminarea pe vârstă și discriminarea rasială.
Uniunea a înființat, de asemenea, agenții pentru coordonarea controalelor poliției, procurorilor și imigrațiilor în toate statele membre: Europol pentru cooperarea forțelor de poliție, Eurojust pentru cooperarea dintre procurori și Frontex pentru cooperarea dintre autoritățile de control la frontieră. UE operează, de asemenea, sistemul de informații Schengen, care oferă o bază de date comună pentru poliție și autoritățile de imigrare. Această cooperare a trebuit dezvoltată în special odată cu apariția frontierelor deschise prin Acordul Schengen și criminalitatea transfrontalieră asociată.
Relatii externe
Cooperarea în materie de politică externă între statele membre datează de la înființarea Comunității în 1957, când statele membre au negociat ca bloc în cadrul negocierilor comerciale internaționale în cadrul politicii comerciale comune a UE. Pașii pentru o coordonare mai largă în relațiile externe au început în 1970 odată cu stabilirea cooperării politice europene, care a creat un proces informal de consultare între statele membre cu scopul de a forma politici externe comune. În 1987, cooperarea politică europeană a fost introdusă în mod formal prin Actul unic european. CPE a fost redenumită Politica externă și de securitate comună (PESC) de Tratatul de la Maastricht.
Obiectivele PESC sunt de a promova atât interesele proprii ale UE, cât și pe cele ale comunității internaționale în ansamblu, inclusiv promovarea cooperării internaționale, respectarea drepturilor omului, democrație și statul de drept. PESC necesită unanimitatea între statele membre cu privire la politica adecvată de urmat cu privire la orice problemă anume. Unanimitatea și problemele dificile tratate în cadrul PESC conduc uneori la dezacorduri, cum ar fi cele care au avut loc în timpul războiului din Irak.
Coordonatorul și reprezentantul PESC în cadrul UE este Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care vorbește în numele UE în probleme de politică externă și apărare și are sarcina de a articula pozițiile exprimate de statele membre pe aceste domenii de politică într-o aliniere comună. Înaltul Reprezentant conduce Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE), un departament unic al UE care a fost implementat oficial și funcțional de la 1 decembrie 2010 cu ocazia primei aniversări a intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona. SEAE va servi ca minister de externe și corp diplomatic pentru Uniunea Europeană.
Pe lângă politica internațională emergentă a Uniunii Europene, influența internațională a UE este resimțită și prin extindere. Beneficiile percepute de a deveni membru al UE acționează ca un stimulent atât pentru reforma politică, cât și pentru cea economică în statele care doresc să îndeplinească criteriile de aderare la UE și sunt considerate un factor important care contribuie la reforma țărilor europene foste comuniste. Această influență asupra afacerilor interne ale altor țări este denumită, în general, „putere moale”, spre deosebire de „puterea tare” militară.
Elveția a fost chemată să voteze dacă va pune capăt acordului cu Uniunea Europeană privind libera circulație a persoanelor, în septembrie 2020. Cererea Partidului Popular Elvețian (SPP) a fost însă respinsă, deoarece alegătorii au respins cererea SPP de a lua înapoi controlul imigrației.
Economie
Ca entitate politică, Uniunea Europeană este reprezentată în Organizația Mondială a Comerțului (OMC). Statele membre ale UE dețin cea de-a doua cea mai mare valoare estimată după bogăția netă din lume (105 trilioane USD) din lume, egală cu aproximativ 20% (~ 60 trilioane EUR) din bogăția globală de 360 trilioane USD (~ 300 trilioane EUR).
19 state membre au aderat la o uniune monetară cunoscută sub numele de zona euro, care folosește euro ca monedă unică. Uniunea valutară reprezintă 342 de milioane de cetățeni ai UE. Euro este a doua cea mai mare monedă de rezervă, precum și a doua cea mai tranzacționată monedă din lume după dolarul SUA.
Dintre cele mai mari 500 de corporații din lume, măsurate în funcție de venituri în 2010, 161 își aveau sediul în UE. În 2016, șomajul în UE a fost de 8,9%, în timp ce inflația a fost de 2,2%, iar soldul contului la -0,9% din PIB. Venitul net anual mediu în Uniunea Europeană a fost de aproximativ 24.000 EUR (30.000 USD) în 2015.
Există o variație semnificativă a PIB-ului nominal pe cap de locuitor în fiecare stat membru al UE. Diferența dintre cele mai bogate și cele mai sărace regiuni (281 de regiuni NUTS-2 din Nomenclatura Unităților Teritoriale pentru Statistică) a variat, în 2017, de la 31% (Severozapaden, Bulgaria) din media UE28 (30.000 €) la 253% (Luxemburg) sau de la 4.600 la 92.600 euro.
Politica socială și egalitatea
UE a căutat de mult timp să atenueze efectele piețelor libere prin protejarea drepturilor lucrătorilor și prevenirea dumpingului social și de mediu. În acest scop, a adoptat legi care stabilesc standarde minime de ocupare și mediu. Acestea au inclus Directiva privind timpul de lucru și Directiva privind evaluarea impactului asupra mediului.
UE a încercat, de asemenea, să coordoneze sistemele de securitate socială și de sănătate ale statelor membre pentru a facilita indivizilor care exercită drepturi de liberă circulație și pentru a se asigura că își mențin capacitatea de acces la securitate socială și servicii de sănătate în alte state membre. Legislația principală privind securitatea socială se găsește în Directiva 86/378 privind egalitatea de tratament în domeniul securității sociale ocupaționale, Directiva 79/7 / CEE privind egalitatea de tratament în securitatea socială, Regulamentul 1408/71 / CE și 883/2004 / CE privind securitatea socială și Directiva 2005/36 / CE
Carta socială europeană este principalul organism care recunoaște drepturile sociale ale cetățenilor europeni.
O asigurare europeană pentru șomaj a fost propusă, printre altele, de către comisarul Jobs Nicolas Schmit. De asemenea, a fost discutată o directivă europeană privind salariul minim.
Din 2019 există un comisar european pentru egalitate; există un Institut European pentru Egalitatea de Gen din 2007.
În 2020, prima strategie a Uniunii Europene cu privire la egalitatea LGBTIQ a fost aprobată sub mandatul Helena Dalli.
Locuința, tineretul, copilăria, diversitatea funcțională sau îngrijirea persoanelor în vârstă sunt competențe de sprijin ale Uniunii Europene și pot fi finanțate din Fondul social european.
Include texte traduse din Wikipedia
Lasă un răspuns