Programarea neuro-lingvistica (NLP – Neuro-linguistic programming) este o abordare de comunicare, dezvoltare personală, și psihoterapie, creată de Richard Bandler și John Grinder în California, Statele Unite ale Americii, în anii 1970. Creatorii săi susţin că există o legătură între procesele neurologice („neuro”), limbaj („lingvistice”) și modelele comportamentale învățate din experiență („programare”), și că acestea pot fi modificate pentru a atinge obiectivele specifice în viață.
Bandler si Grinder susțin că abilitățile oamenilor exceptionali pot fi „modelate” folosind metodologia NLP, şi atunci aceste competențe pot fi atinse de către oricine. Bandler si Grinder susțin de asemenea că NLP poate trata probleme cum ar fi fobii, depresie, tulburările de obiceiuri, boli psihosomatice, miopie, alergie, răceala, şi probleme de învăţare, de multe ori într-o singură sesiune. NLP a fost adoptată de unii hipnotherapeuţi și în seminarii comerciale de afaceri și guvernamentale.
Dovezile științifice arată că NLP ar fi o pseudoștiință, discreditată în mare măsură. Comentariile științifice arată că aceasta conține numeroase erori de fapt, și nu reușește să producă rezultatele afirmate de către susținătorii săi.
NLP poate fi înțeleasă în termenii a trei componente generale și concepte centrale referitoare la:
- Subiectivitate. Conform lui Bandler si Grinder:
- Noi vedem lumea subiectiv, prin urmare vom crea reprezentări subiective ale experienței noastre. Aceste reprezentări subiective ale experienței sunt constituite cu ajutorul celor cinci simțuri și a limbii. Respectiv, experiența noastră subiectivă conștientă se încadrează în termenii simţurilor tradiţionale de vedere, audiţie, simţuri tactile, olfactive și gustative, astfel încât atunci când – de exemplu – repetîm o activitate „în capul nostru”, ne amintim un eveniment sau anticipăm viitorul, vom „vedea” imagini”, auzi „sunete,” gusta „arome”, simţi „senzații tactile,” mirosi „mirosuri, și vom gândi în unele limbi (naturale). Mai mult, se susține că aceste reprezentări subiective ale experienței au o structură perceptibilă, un model. În acest sens, NLP este uneori definită ca studiul structurii experienței subiective.
- Comportamentul poate fi descris și înțeles în termenii acestor reprezentări subiective bazate pe simţ. Comportamentul este conceput în linii mari ca incluzând comunicarea verbală și non-verbală, incompetenţa, neadaptarea sau comportament „patologic”, precum și un comportament eficient sau bazat pe aptitudini.
- Comportamentul poate fi modificat prin manipularea acestor reprezentări subiective bazate pe simţuri.
- Conştiinţa. NLP se bazează pe ideea că conștiința este bifurcată într-o componentă conștientă și o componentă inconștientă. Aceste reprezentări subiective care au loc în afara conștientizării unui individ cuprind ceea ce este menționată ca „mintea inconştientă”.
- Învăţarea. NLP utilizează o metodă imitativă de învățare – numită modelare – care se pretinde a fi capabilă să codifice și reproducă expertiza unui om în orice domeniu de activitate. O parte importantă a procesului de codificare este o descriere a succesiunii reprezentărilor senzoriale/lingvistice ale experienței subiective a persoanei în timpul executării expertizei.
Tehnici sau set de practici
(Un „ochi de acces la graficul tac”, așa cum apare, de exemplu, în Broaștele din prinţi a lui Bandler & Grinder (1979). Cele șase direcții reprezintă „constructul vizual” (Vc), „amintirea vizuală” (Vr), „constructul auditiv” (Ac), „amintirea auditivă” (Ar), și „dialogul intern” (Ai).)
Potrivit unui studiu al lui Steinbach, o interacțiune clasică în NLP poate fi înțeleasă în termeni de mai multe etape majore, inclusiv stabilirea raportului, spicuirea informațiilor despre o stare mentală în problemă și obiectivele dorite, folosind instrumente și tehnici specifice pentru a face intervenții, precum și integrarea modificărilor propuse în viața clientului. Întregul proces este ghidat de răspunsurile non-verbale ale clientului. Primul este actul de stabilirea şi menţinerea raportului între practician și client, care se realizează prin stimulare și de conducere verbală (de exemplu, predicate senzoriale și cuvinte-cheie) și comportamentul non-verbal (de exemplu, adecvarea şi oglindirea comportamentului non-verbal, sau răspunsuri la mișcări ale ochilor) al clientului.
Odată ce raportul este stabilit, practicantul poate colecta informații (de exemplu, folosind întrebările meta-model) despre starea actuală a clientului, și poate ajuta clientul să definească o stare dorită sau scop pentru interacțiune. Practicantul acordă o atenție deosebită răspunsurilor verbale și non-verbale în timp ce clientul definește starea actuală și starea dorită, precum și orice „resurse” care pot fi necesare pentru apropiere. Clientul este de obicei încurajat să ia în considerare consecințele rezultatul dorit, și modul în care acestea pot afecta viaţa şi relaţiile sale personale sau profesionale, luând în considerare orice intenții pozitive cu privire la orice probleme care pot apărea (de exemplu, ecologice). În al patrulea rând, practicantul asistă clientul în atingerea rezultatelor dorite, prin utilizarea unor instrumente și tehnici, pentru a schimba reprezentările interne și răspunsurile la stimuli din lumea reală. În cele din urmă, modificările sunt „planificate”, ajutând clientul să repete mental și să integreze schimbările în viața lui. De exemplu, clientul poate cere să „pășească în viitor” și să poată reprezenta (vizualizare mentală, auz și simțuri) cum cum va fi după ce a obţinut deja rezultatul.
Potrivit lui Stollznow (2010), „NLP implică de asemenea analiza discursului marginal şi ghidul „practic” pentru o comunicare „îmbunătățită””. De exemplu, o afirmaţie de genul: „Când foloseşti cuvântul „dar” oamenii îşi vor aminti ce ai spus după aceea. Cu cuvântul „şi” oamenii îşi amintesc ce ai spus şi înainte și după”.
Traducere din Wikipedia
Lasă un răspuns