„>
Ajunse mai devreme la birou. La intrarea în clădire, paznicul moțăia pe treptele scării, învelit într-un fâș subțire și cu șapca trasă peste ochi. Îi trase un picior ușor, și acesta sări în picioare ca ars:
– Să trăiți, dom’ Primar!
– Ceva pe-aici, azi-noapte?
– Nu, să trăiți, a fost liniște.
– Bine, mormăi primarul, și băgă cheia în ușa biroului. Dar paznicul se ținea după el, tot aplecându-se și neștiind cum să intre în vorbă.
– Dom’ Primar, am și eu problema aia, cu muierea, mă ajutați?
– Nu ți-am spus mă că te ajut? Mai lasă-mă puțin, că am niște treabă zilele astea. Fi-tu a dus sacoșa lui maică-mea?
– Da, să trăiți! Numa’ mere frumoase, așa cum îi place lu’ doamna Maria. Și am pus acolo și un pui frumos, că știu că doamnei îi place tare mult ciorba.
– Bine mă, mai vorbim. Treci pe la pompieri și spune-i băiatului de acolo să vină la mine, și poți să pleci acasă. Da’ să fii diseară aici la timp.
– Da, să trăiți! Paznicul se retrase mergând cu spatele până ieși din primărie, după care se urcă pe o bicicletă hodorogită și plecă la deal, la pompieri.
Primarul se duse la birou și se întinse cu voluptate în fotoliul capitonat. Deschise calculatorul de pe birou și apăsă pe iconul din dreapta sus, pus la vedere. Se deschise imediat jocul cu ”biluțe”. Era jocul lui preferat.
Nici nu observă când ajunse în camera de alături secretara lui, o fată frumoasă, cu părul spălăcit dar cu un corp bine dezvoltat. Auzi doar zgomotul paharelor și farfuriilor spălate, rămase acolo din seara trecută, când rămăsese până mai târziu la un pahar de vorbă cu viceprimarul și Mihai, patronul brutăriei din localitate, singura firmă cu producție care mai ființa după ce se distrusese totul imediat după Revoluția din 1989.
– Ioana, fă și tu o cafea!
– Da, domnu’ Primar, vin imediat.
Fata chiar ajunse în câteva secunde, și se uită după borcanele cu cafea și cu zahăr. Le lăsase pe măsuța de la fereastră, dar acum erau pe ultimul raft al bibliotecii. Se ridică pe vârful piciarelor ca să ajungă la ele. Primarul se lăsă pe spate pe scaun și privea cu o plăcere nedisimulată picioarele frumoase ale secretarei. El pusese borcanele acolo sus, special pentru a-i putea admira în voie pulpele voluptuoase.
Ioana termină de făcut cafeaua, îi puse primarului o ceașcă aburindă pe birou, și dădu să plece, dar acesta o opri din drum cu un semn:
– Vezi că azi nu sunt aici pentru nimeni, am treabă urgentă de făcut.
– Am înțeles, domnu’ Primar!
Rămas singur, se uită pe fereastră în zare. Aștepta instalatorii de la conducetele de apă care se instalau de câțiva ani în localitate pe bani europeni. Vorbise cu șeful lor ca azi să se ocupe numai de finalizarea lucrărilor la noua lui vilă. Mai era puțin și se termina vara, și el nu apuca să se bucure de frumusețe de parc cu piscină care înconjura vila pe jumătate de hectar. Construcția ei era tot pe bani europeni. Îl învățase primarul din satul vecin cum să procedeze, ăla era în funcție încă din 1990, vulpoi bătrân!
Moțăia în scaun când sună telefonul. Se gândi că o fi nevastă-sa, uitase să dea telefon consilierului județean Iorga să pună o vorbă bună pentru fata lor. Terminase de curând o facultate privată la București, și aranjase să fie numită inspectoare la Inspectoratul Școlar.
Ridică receptorul, dar sări brusc în picioare:
– Da, să trăiți dom’ Prefect! Eu sunt, Mihăiță Aelenei, primarul.
Și rămase cu receptorul la ureche timp de câteba minute, cu o figură perplexă, din care se vedea că nu pricepea nimic.
– Cum adică, război! Unde e război? … Și eu ce să fac? … Da, să trăiți!
Lăsă receptorul ușor în furcă, și rămase preț de câteva minute cu privirea ațintită în tavan. ‘Până la urmă, e război sau nu-i război? Cum adică, să ne pregătim? Ce dacă rușii sunt la graniță, or face și ei niște exerciții așa, să ne sperie.’
Scutură din cap, și strigă la Ioana. Aceasta ajunse într-un suflet în biroul primarului.
– Ce mama dracu’ mă, unde e pompieru’ ăla? Trebuia să fie aici de o oră!
– A fost, domnu’ Primar, da’ ați zis să nu vă deranjeze nimeni. Trimit după el, dacă trebuie.
– Să vină imediat aici!
Primarul era nervos, dar nici el nu știa de ce. Știa doar că așa trebuie să fie, într-o astfel de situație.
– Și cheamă și oamenii din sat, care mai sunt pe acasă, să vină la primărie peste două ore. Trebuie să vorbesc cu ei.
– Pe toți? Ioana era nedumerită. Nu mai primise astfel de dispoziții niciodată până acum.
– Da mă, pe toți pe care îi găsești acasă.
* * *
La ora stabillită, se adunaseră în sala mare a primăriei cam 10 bătrâni, plus Ghoerghe Șchiopu’, care era și cam tare de cap.
– Oameni buni, li se adresă primarul soloemn. Țara noastră e în primejdie. Rușii sunt pe cale să ne atace la granița cu Basarabia. Ei zic că fac doar niște exerciții militare, dar conducătorii noștri sunt de altă părere, și va începe mobilizarea. Anunțați-vă copiii să fie pregătiți să ne apărăm glia străbună.
– Păi și de oile mele cine mai are grijă? întrebă un bătrânel din primul rând.
– Lasă, nea Gică, oile nu sunt importante acum, dacă vin rușii nu vei mai avea nicio oaie.
– Auzi mă, Mihăiță, da’ care glie, mă? Se ridicase moș Ioan de pe un scaun mai din spate. Heleșteul l-a luat viceprimarul, pășunile noastre ai zis că le retrocedezi unui boier de care nu am auzit niciodată, viile s-au distrus de mult timp că nu ai vrut să ne ajuți cu paznic, pădurile le-ai tăiat, iar terenul l-am vândut noi italienilor acu’ doi ani ca să avem ce mânca. Ce glie, mă? Glie ai tu, noi nu mai avem așa ceva. Să te duci tu, cu viceprimarul și cu italienii să vă apărați glia!
Se iscă hărmălaie mare în sală, fiecare își striga oful și nimeni nu îl mai asculta pe primar.
– Bă, să fiți pregătiți! mai apucă el să strige, și ieși din sală lăsându-i pe cei dinăuntru să se certe între ei.
Între timp afară bătea soarele așa de puternic că asfaltul se înmuiase pe alocuri. Se urcă în BMW-ul lui tras la umbră și porni spre vilă. ‘Ce dracu’, am băgat toți banii în casa asta și în cealaltă vilă de la Botoșani, mi-a mai rămas doar cam un milion, ce mă fac acuma?’ Banii abia-mi ajung să ies din țară la o adică, dară-mi-te să mai și trăiesc cu familia în străinătate, dacă se încurcă treburile?’
La un chef cu președintele Consiliului Județean, Ionică, primarul din satul vecin, îi atrăsese atenția că fură prea puțin și prea lent, dar nu îl băgase în seamă. Credea că dacă fură mai puțin decât ceilalți primari nu va fi luat la ochi de DNA. Până acum chiar scăpase.
‘Chiar așa, nu ar strica să mă sfătuiesc cu Ionică, poate mă ajută și cu niște bani.’
Opri brusc BMW-ul, scoase telefonul și sună. După numai trei apeluri îi răspunse celălalt primar.
– Salut Mihăiță, care-i treaba? Ai primit și tu înștiințarea?
– Da mă, salut. Vreau să stăm de vorbă să vedem cum facem cu împădurirea zonei ăleia comune de pe deal.
Referirea la împădurire era consemnul lor secret că trebuie să stea de vorbă față în față, fără telefoane. Ajunseseră să se teamă de telefoane mai rău decât de procurori în persoană.
Într-o jumătate de oră ajunse în satul vecin. Primarul îl aștepta într-un separeu în pensiunea ”Magnolia”, la care era patron socru-său. De fapt, era tot a lui. Mihăiță se duse glonț la recepția pensiunii unde lăsă telefonul – fata de acolo știa despre ce e vorba, îl luă fără să spună un cuvânt -, și se îndreptă apoi spre separeu.
Ionică se ridică și îi făcu loc lângă el.
– Ce faci mă Mihăiță, încotro o iei dacă se împute treaba? Eu m-am aranjat cu o căsuță pe malul unui lac în Elveția, și un apartament de rezervă în Turcia.
– Asta e, că în afară de cele două vile ale mele și terenurile pe care nu mă mai pot baza, nu am nimic afară. Tu cum dracu’ ai reușit să faci față și în țară și afară?
– Bă Mihăiță, parc-ai fi copil mic, zău așa! Tu nu ai aducțiune de apă potabilă finanțată de la UE?
– Am!
– Ai, că am văzut tuburile și pe ăia de la firma de instalații cum lucrau când am trecut pe acolo. Da’ trasee de apă menajeră finanțată de la UE, ai?
– Am!
– Și, cum stai cu lucrările?
– Na, nu știu dacă o să termin chiar și fără războiul ăsta, că nu îmi mai ajung banii pentru lucrări. O să cer niște suplimentări de la buget, că mai am de lucru la vilă.
– Vezi, aici greșești tu! Eu am terminat totul! Și am luat toți banii fără probleme! Nu ai văzut căminele de conducte peste tot prin sat?
Mihăiță văzuse, chiar se mirase. Era unul frumos, nou, chiar aici, în fața pensiunii.
– Hai mă să îți arăt unde ai greși tu.
Ionică îl luă pe Mihăiță de mână și ieșiră afară, îndreptându-se spre căminul de lângă drum.
– Ia ridică de capacul ăsta frumos!
Mihăiță, puțin nedumerit, se pregătea să se opintească să ridice capacul de fontă, când observă că era mult mai ușor. Îl dădu într-o parte și rămase încremenit, cu ochii holbați în cămin: Sub capac era doar PĂMÂNT! Pământ, și nimic altceva! Nicio țeavă, nicio conductă, niciun robinet. Doar un brâu de ciment pe care se sprijinea capacul de plastic.
(04.07.2017)
Nicolae Sfetcu
Lasă un răspuns