Robert K. Merton (1910 – 2003) a fost un sociolog american, profesor la Universitatea Columbia. Este considerat fondatorul sociologiei moderne. În 1942, Merton a dezvoltat conceptul de norme instituționale, care constituie ceea ce el numește etosul științei, un complex informal de valori și norme care modelează comportamentul științific. El definește acest „etos” referindu-se la lucrarea lui Albert Bayet din 1931 ”La Morale De La Science”.
Merton începe cu o prezentare a situației sociale actuale, în care oamenii de știință sunt dependenți de anumite tipuri de structuri sociale, fiind nevoiți să procedeze la o auto-evaluare. Nu mai pot trăi și munci izolați de restul societății, fiind nevoiți să justifice căile științei. Astfel, atacurile asupra autonomiei științei au transformat izolaționismul într-o participare realistă în comunitate.
După o definire a științei ca un set de metode prin care se certifică cunoașterea, un stoc de cunoștințe acumulate, un set de valori care reglementează activitățile științifice sau o combinație a acestora, Merton definește etosul științei ca un complex de valori și norme obligatorii. Normele sunt exprimate sub forma prescripții, precizări, preferințe, interdicții și misiuni, și legitimate în termeni de valori instituționale.
Problema principală abordată de Merton este studiul comparativ al structurii instituționale a științei, analizând raportul dintre performanța științifică și potențialul științific. Merton consideră că știința se dezvoltă cel mai bine în societățile democratice care au un etos bine stabilit, cu anumite trăsături.
Scopul instituțional al științei este extinderea cunoștințelor (certificate) care sunt „declarații de regularitate confirmate empiric și consistente logic”. Imperativele instituționale derivă din acest obiectiv.
Punctul central al expunerii este ideea că imperativele instituționale sunt o orientare metodologică și un cod moral în același timp. Aceasta necesită caracterizarea imperativelor instituționale care construiesc în cele din urmă etosul științei.
Practic, în această lucrare Merton încearcă să creioneze o structură socială care „furnizează un context instituțional pentru măsura cea mai completă a dezvoltării [științifice]”.
Merton ia în considerare patru imperative instituționale (adesea abreviate ca normele CUDOS) pentru a cuprinde etosul științei moderne:
- universalismul: validitatea științifică este independentă de statutul socio-politic/atributele personale ale contributorilor
- ”comunismul”: toți oamenii de știință ar trebui să posede în comun bunurile științifice (proprietatea intelectuală), să promoveze colaborarea colectivă
- dezinteresul: instituțiile științifice acționează în beneficiul unei întreprinderi științifice comune, nu pentru câștigul personal al indivizilor
- scepticismul organizat: afirmațiile științifice trebuie supuse examinării critice înainte de a fi acceptate, atât în metodologie cât și în codurile instituționale de conduită.
Universalism
Cunoaștere științifică fără discriminare
Criteriile de verificare a afirmațiilor de adevăr trebuie să fie impersonale, indiferent de sexul sau rasa omului de știință. Obiectivitatea [procedurală] exclude particularismul și „accesul liber la activitățile științifice este un imperativ funcțional„.
Știința este în pericol când particularismul este susținut ca o normă generală, precum în cazul conflictelor internaționale care conduc la etnocentricitate, naționalism și șovinism (precum în cele două războaie mondiale).
Universalismul presupune accesul liber la cercetarea științifică pentru toți membrii societății, opunându-se castelor care, prin discriminare, pot bloca progresul științei.
Etosul democrației include universalismul ca principiu călăuzitor dominant. Sistemul politic trebuie să mențină și să extindă egalitatea de șanse, prin accent pe valorile democratice și menținerea standardelor universaliste.
„Comunism”
Partajarea liberă a cunoașterii științifice
„Comunismul” se referă la o punere în comun a realizărilor științifice. Răsplata individuală este onoarea, de exemplu sub forma numirii descoperirii după descoperitor văzută ca ”un dispozitiv mnemonic și comemorativ” (N.B.: legea conform căreia descoperirile științifice nu sunt numite după descoperitor, a fost inițiată de Merton și, potrivit profeției auto-îndeplinite (un concept, de asemenea, mertonian) – este numită astăzi Legea eponimiei lui Stigler): „Pretențiile oamenilor de știință privind ”proprietatea lor” intelectuală se limitează la cea a recunoașterii și respectului”. Drepturile de proprietate în domeniul științei sunt reduse la minim.
Toate descoperirile științifice trebuie puse ”în comun”, întrucât ele se bazează pe un corp de cunoștințe anterior („pe umerii giganților”), ”un patrimoniu comun în care capitalul individual al producătorului este foarte limitat”
Merton afirmă că „comunismul etosului științific” este incompatibil cu „definirea tehnologiei ca „proprietate privată” într-o economie capitalistă„. De aici rezultă imperativul unei comunicări „complete și deschise”.
Dar cooperarea este competitivă, pe bază de comunicare și respect acordat producătorului.
Dezinteresare
Cunoaștere științifică fără un interes egoist sau altruist
Dezinteresul, în sensul lui Merton, presupune ca activitatea științifică să fie îndrumată spre o întreprindere comună, socială, excluzând atât motivațiile egoiste cât și pe cele altruiste. Această motivație este determinată atât de controlul instituțional (inclusiv teama de sancțiuni instituționale) cât și de conflictul psihologic (datorită internalizării normei), prin „verificabilitate”, o examinare expertă între colegi, precum și caracterul său public. Aceasta ar fi, după Merton, cauza pentru care frauda în știință este foarte redusă comparativ cu alte instituții.
Atunci când structura controlului exercitată de către persoanele calificate devine ineficientă apare abuzul de autoritate și crearea de pseudo-științe.
Reputația științei și statutul ei etic în estimarea oamenilor obișnuiți este în mică măsură din cauza realizărilor tehnologice. Aceștia nu pot verifica realizările științifice, care pot contraveni uneori bunului simț. Miturile sunt mai ușor asimilate decât teoriile științifice, deoarece sunt mai aproape de experiența obișnuită și de părtinirea culturală.
Scepticism organizat
Cunoaștere științifică riguroasă, verificată și acceptată
Scepticismul organizat presupune o gândire critică, detașarea de prejudecăți, idei internalizate sau sacre. Numai cunoștințele testabile empiric și logic consecvente pot constitui o bază pentru descoperirile științifice. ”Cercetătorul științific nu respectă scindarea dintre sacru și profan, între ceea ce necesită respect necritic și ceea ce poate fi analizat în mod obiectiv.”
”Conflictul devine accentuat ori de câte ori știința își extinde cercetarea spre noi arii spre care există atitudini instituționalizate sau ori de câte ori alte instituții își extind controlul asupra științei. În societatea totalitară modernă, antiraționalismul și centralizarea controlului instituțional servesc amândouă pentru a limita domeniul de aplicare al activității științifice.”
Lucrările ulterioare au adăugat „originalitatea” și au scurtat „scepticismul organizat” la „scepticism”, producând acronimul „CUDOS”. Uneori aceste 5 concepte sunt denumite „norme mertoniene”. Alte lucrări înlocuiesc în plus termenul „comunism” cu cel de „comunalism”.
Merton, R. K. (1942) „The Normative Structure of Science”. În: Merton, Robert K. (1979-09-15). The Sociology of Science: Theoretical and Empirical Investigations. Chicago, IL: University of Chicago Press. ISBN 978-0-226-52092-6.
Lasă un răspuns