Nu am văzut niciodată așa de multă lume la deschiderea Zilelor Bucureștiului. Și nici o organizare așa de proastă ca cea de anul acesta.
Nu am văzut niciodată un spectacol de operă în aer liber. De fapt, la operă am fost doar de câteva ori. Apreciez partea instrumentală a unei opere atunci când îmi place, dar nu am înțeles niciodată de ce se extaziază cunoscătorii în fața unei arii cântate în italiană, de exemplu, atunci când ei nu știu o boabă de italiană.
Dar Angela Gheorghiu e un NUME. Deci, cu atât mai mult voiam să ajung în Piața Constituției, cînd Angela deschidea printr-un concert aceste zile festive.
De la metroul de la Unirii am luat-o pe jos într-o plimbare de plăcere spre Piața Constituției. Au fost primele semne că e ceva ciudat pe acolo. Singurele lumini erau reflectoarele care băteau în apa fântânilor arteziene.
Am ajuns mai devreme, și m-am oprit la o bere, la o cârciumă pe Bulevardul Unirii, Social 1 mi se pare, care, doar pentru că era acolo, avea un preț dublu la bere. Am cerut plata în avans ca să nu trebuiască să mai aștept încă o jumătate de oră cum am așteptat până a venit chelnerița să mă întrebe ce vreau.
Am terminat berea la timp. Când am auzit primele acorduri pe scena aflta la cca. o sută de metri de mine, m-am grăbit să nu pierd începutul concertului lui Angela Gheorghiu. Ciudat, chiar aproapăe de scenă era o plasă pescărească acoperită cu o pânză învechită, care bloca accesul spre scenă. Nu-i nimic, o iau mai la dreapta și o ocolesc. Merge, și merg, și merg, pe un întuneric complet, pipăind plasa cu mâinile să văd unde se termină și pot să o ocolesc. Oamenii din jurul meu merg și ei în aceeași direcție, căutând intrarea spre scenă. Unii aprind lanterne, alții lumină cu telefoanele mobile, ca să vadă pe unde merg. Ajung aproape de Parcul Izvor, și văd jandarmi sau polițiști, nu îmi dau seama pe întuneric, care îmi permit să ies dintre plasă și blocuri doar printr-o mică portiță. În fața mea, un camion uriaș blochează orice acces dinspre parc. Ocolesc niște bariere metalice, și intru în niște culoare cum erau pe vremuri la cozile foarte mari, ca să nu treacă alții în față. Culoarul duce către un fel de portițe de acces, acoperite și împresurate cu tot felul de plase de sârmă, care zornăie la cea mai mică atingere. La fiecare portiță e câte un jandarm care controlează să nu ai nicio sticlă asupra ta, mai rău ca la meciurile de fotbal. Se adună acolo un morman de sticle de apă. Totul se desfășoară și aici pe întuneric, pe bâjbâite. Trec de poartă și mă strecor prin mulțimea de acolo încercând să mă apropii de scenă să o ascult și văd pe Anglea Gheorghiu care între timp începuse să cânte. Îmi este imposibil. În fața mea un alt șir de garduri îmi blochează apropierea de scenă. Dincolo de aceste garduri, sute de persoane care stau lejer pe scaune. Nu știu cine a avut ideea cu acele scaune, dacă erau oferite pe bază de invitații sau pe criteriul primul venit-primul servit, dar ocupau toată zona din fața scenei. Imposibil să te apropii. Tot ce vedeam de acolo de unde eram, erau niște imagini proiectate pe două monitoare mari de o parte și alta a scenei, ca să vedem noi, cei din spate, cam ce ar fi pe scenă. Dar, la distanța la care ne aflam noi cei din spate, imaginile erau mai mici decât cele de la televizor.
Undeva, la mare depărtare, se vedea ceva minuscul pe scenă. De acolo erau proiectate niște pete de lumină de culoare gălbuie pe Palatul Parlamentului (față de alte ediții, acum scena este cu fața spre Palat, probabil să poată urmări și cele câteva umbre care se puteau zări pe la ferestrele Palatului, aflat și el în umbră).
Am mai ascultat eu muzică vreo 15 minute, înghesuit din toate părțile și cu o schelă mare în fața mea care obtura chiar și acele monitoare, și, vorba bancului cu pisicile, am plecat orbecăind prin întuneric spre casă, satisfăcut peste poate că am ascultat-o pe Angela Gheorghiu.
La mulți ani, București!
Album foto: https://www.facebook.com/pg/VIP.Bucuresti/photos/?tab=album&album_id=1483756761716960
Lasă un răspuns