Filosofia antică a lăsat moștenire viziunea sa a animalelor plecând de la o problematică a omului în lume: stoicii au o viziune dogmatică și antropocentrică a animalului, pe când academicienii au o vedere holisitică, plasând istoria generală a animalelor și oamenilor în cadrul istoriei mai largi a biosferei.
Conceptul de animale-mașină
Filosoful francez René Descartes (1596-1650) este dualist, distingând în mod clar două forme de realitate: gândul (sufletul) și extensia (materia). Animalul, care nu are suflet, este, prin urmare, doar o „mașină”, un automat perfecționat. Aceasta este teoria animal-mașină. Această teorie, demarcându-se de viziunea lui Montaigne (1533-1592) despre lumea animală și respingând nominalismul lui hiperbolic, a fost atacată, Descartes fiind acuzat de ”idealism periculos”.
Filosoful francez Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) vede de asemenea în fiecare animal, inclusiv pe om, ca o „mașină ingenioasă”. Dar el distinge omul de animal prin aceea că ”numai natura face totul în cazul sălbăticiunilor, în schimb omul concurează cu proprii semeni, ca agent liber.” Diferența se datorează aici gândirii și capacității de inițiativă și libertate a Omului.
Critica dualismului radical a apelat la teoria continuismului conform căreia animalele posedă reminiscențe (proto-limbaj, proto-cultură, urme de conștiință sau de suflet) a ceea ce omul posedă din plin. Astfel, în această perspectivă spiritualistă filosofică, omul este un animal nu numai printre celelalte, ci și ca celelalte. Un punct de vedere materialist și evoluționist al acestui continuism susține, din contra, teza singularității umane a lui Ian Tattersall, că animalele nu sunt nici raționale, nici înzestrate cu conștiință.
Ipoteza Gaia
Ipoteza Gaia, propusă de ecologistul englez James Lovelock în 1970, dar evocată și de alți oameni de știință înaintea lui (precum geologul Eduard Suess în 1875, care emite conceptul de biosferă, teoretizat în 1926 de către mineralogul Vladimir Vernadsky) consideră toate lucrurile vii de pe Pământ ca formând un fel vast super-organism (pe care el l-a numit Gaia după numele zeiței primordiale din mitologia greacă personificând Pământul), realizând autoreglarea componentelor sale pentru susținerea continuității vieții și a unei anumite stabilități a climei.
Critica termenului „animal” și a conceptului de „viață animală”
Termenul „animal“, la singular, este respins de filosoful francez Jacques Derrida în generalitatea sa, – pentru că este o „simplificare conceptuală“, văzută ca un prim gest de „represiune violentă“ împotriva animalelor de către oameni, și că astfel se face o ruptură totală între umanitate și animalitate, și o grupare în mod egal nejustificată între animale și între specii de animale.
Fenomenologia animalității propune conceptul de „existență animală“ pentru a depăși dualismul existențialist între „viața animală“ și „existența umană“, în măsura în care subiectivitatea nu este confundată cu conștiința reflexivă.
Noțiunea de animalitate a fost adesea folosită ca fundal de marile religii sau în politică, dar curentele de gândire sugerează că ar fi mai bine să se recunoască și să se țină cont de animalitatea prezentă în fiecare om, ceea ce ar pune sub semnul întrebării statutul omului și al frontierei animalitate/umanitate (există o „animalitate transcendentală“, se întreabă Depraz (1995)), pentru a putea legitima anumite forme de violență? După Brels (2012) nu poate fi acceptată fără consecințe etico-juridice.
Lasă un răspuns