Selim I, după cucerirea Egiptului, a adus cafeaua la Constantinopol în 1517. Băutura a continuat să se răspândească prin Siria, și a fost bine primită în Damasc (circa 1530) și în Aleppo (aproximativ 1532) fără opoziție. Mai multe cafenele din Damasc au ajuns să fie cunoscue în toată lumea, printre care Cafeneaua Trandafirilor, şi Cafeneaua Porţii Mântuirii.
Popularitatea sa în creștere și, probabil, realizarea faptului că răspândirea continuă a băuturii ar putea duce la reducerea cererii pentru serviciile sale, a determinat un medic din Cairo să supună (în jurul anului 1523), semenilor săi următoarea întrebare:
”Care este opinia dumneavoastră cu privire la lichidul numit cafea, care este băut în societate, dat numărul celor care în timpul liber apelează la ea, în ciuda faptului că aceasta este cauza unor mici tulburări, care se urcă la cap și sunt foarte dăunătoare pentru sănătate? Este bine să fie permisă sau interzisă?”
La final, el a fost atent să adauge, ca propria sa opinie (și fără prejudecăţi?), că respectiva băutură a fost ilegală. Medicii din Cairo au considerat această încercare ca lipsită de consideraţie din partea de unuia dintre ei care crează probleme pentru un adjuvant valoros în practica lor, și astfel interdicţia cafelei a murit înainte de a se naşte.
Deşi medicii erau dispuşi să nu facă nimic pentru a opri răspândirea cafelei, nu acelaşi lucru se poate spune despre predicatori. Ca locaţii, cafenelele exercitau o presiune care s-a dovedit mai puternică în mintea oamenilor de rând decât cea a templelor de cult. Acest lucru era intolerabil pentru persoanele cu pregătire religioasă, de nesuportat. Sentimentul împotriva cafelei a fost înnăbuşit pentru un timp, dar în 1534 a izbucnit din nou. În acel an, un predicator înrîit într- una dintre moscheile din Cairo a jucat pe emoțiile celor din congregația sa, cu o predica împotriva cafelei, susținând că aceasta a fost împotriva legii și că cei care beau nu ar fi adevăraţi mahomedani. La ieșirea din clădire, un mare număr din ascultătorii săi, supăraţi, s-au duc direct în prima cafenea din drumul lor, au ars vasele de cafea și mâncarea, și au maltratat toate persoanele pe care le-au găsit acolo.
Opinia publică s-a trezit imediat, iar orașul a fost împărțit în două părți, una susținând că băutul cafelei este împotriva legii lui Mohammed, iar celălalt situându-se pe o poziție contrară. Aţa au apelat la Solomon în persoana președintelui Curții Supreme, care a chemat în faţa lui medicii învățaţi pentru consultare. Din nou, experţii nobilei profesii de medic au luat o poziţie fermă. Medicii au subliniat că problema a fost deja decisă de predecesorii lor ăn privinţa cafelei, și că a venit timpul să se opună “zelului furios al fanaticilor” și “indiscrețiilor ignoranţilor predicatori.” După care, judecătorul înțelept a decis favorabil cafelei, servind cafea tuturor celor de acolo și bând el însuși cafea. Prin acest act el “a reunit partidele rivale, și a adus cafeaua în mai mare stimă decât oricând.”
Cafeaua în Constantinopol
Povestea introducerii cafelei în Constantinopol arată că aceasta a avut parte de aceleași vicisitudini care au marcat venirea sa la Mecca și Cairo. Au fost aceleași tulburări, aceeași superstiție religioasă inconștientă, aceeași ură politică, aceeași interferență stupidă a autorităților civile. Şi totuși, în ciuda tuturor acestor probleme, cafeaua a atins noi onoruri și faimă. Cafeneaua orientală a ajuns la punctul său cuminant în Constantinopol.
Deși cafeaua a fost cunoscută la Constantinopol din 1517, abia în 1554 locuitorii săi au făcut cunoștință cu frumoasa instituție de la începutul democrației orientale – cafeneaua. În acel an, sub domnia lui Soliman cel Mare, fiul lui Selim I, Schemsi din Damasc și Hekem din Alep au deschis primele două cafenele în cartierul numit Taktacalah. Ele au fost instituții minunate pentru acele zile, remarcabile deopotrivă pentru mobilierul și confortul lor, precum și pentru posibilitatea de a intermedia relații sociale și discuții libere. Schemsi și Hekem şi-au primit oaspeții pe “canapele sau sofale foarte îngrijite,” iar preşul intrării era să se comande un fel de cafea, aproximativ un cent.
Turcii, atât din clasele de jos cât şi din înalta societate, au preluat ideea cu aviditate. Numărul cafenelelor a crescut. Cererea a depășit oferta. Chiar şi în serai existau ofițeri speciali (kahvedjibachi) însărcinaţi cu prepararea cafelei pentru sultan. Cafeaua nu făcea diferenţe între clasele sociale.
Turcii au dat cafenelelor numele de kahveh kanes (Cotovicus le-a denumit diversoria). Şi cu cât au crescut în popularitate, cu atât au devenit mai multe și mai luxoase. Au devenit saloane, cu multe covoare unde, în plus față de cafea, se foloseau multe alte mijloace de divertisment. La aceste “şcoli ale înțelepților” au venit “tineri gata de a intra în birouri juridice; kadis din provincie, căutând reactivări sau noi numiri; muderys, sau profesori, ofițeri din serai, bashaws, și principalii lorzi ai portului,” ca să nu mai vorbim de comercianți și călători din toate părțile lumii cunoscute atunci.
Persecuţiile cafenelelor
În jurul lui 1570, tocmai când cafenelele păreau să se fi stabilit pentru totdeauna în viaţa socială, imamii și dervişii s-au ridicat împotriva acestora, spunând că moscheile au ajuns aproape goale, în timp ce cafenelele erau întotdeauna pline. Apoi, predicatorii s-au alăturat acestor vociferări, afirmând că este un păcat mai mare să se meargă la o cafenea decât într-o tavernă. Autoritățile au început o examinare a situaţiei, și s-a reluat vechea dezbatere. De data aceasta însă, a apărut un muftiu inamic al cafelei. Fanaticii religioși au susținut că Mohamed nu a cunoscut cafeaua, și deci nu putea fi folosită ca băutură, și, prin urmare, este o nelegiuire pentru adepții săi să o folosească. Mai mult, cafeaua este arsă și încinsă ca un cărbune înainte de a se face o băutură din ea, iar Coranul a interzis clar utilizarea de cărbune, inclusiv pentru alimentele insalubre. Muftiul a decis problema în favoarea zeloților, iar cafeaua a fost interzis prin lege.
Dar s-a dovedit a fi mai onorant să se încalce această interdicţie, decât să se respecte. Băutul cafelei a continuat în secret. Și atunci când, în jurul lui 1580, Amurath III, la solicitarea în continuare a oamenilor bisericii, a declarat într-un edict că ar trebui să fie clasificată cafeaua la fel ca vinul, și deci interzisă, în conformitate cu legea Profetului, oamenii doar au zâmbit, și au continuar să încalce legea în secret. Ofițerii şi-au dat seama că este inutil să încerce să suprime obiceiul, au închis ochii la încălcările legii, și au permis vânzarea de cafea în privat.
Acest lucru a fost suficient pentru a restabili cafenelele. Apoi a venit un muftiu mai puțin scrupulos, şi mai cunoscător decât predecesorul său, care a declarat că cafeaua nu trebuie să fie privită ca un cărbune, și că băutura făcută din ea nu este interzisă prin lege. Consumul de cafea s-a revitalizat; adepții religioși, predicatorii, avocații, și însuşi muftiul au început să bea cafea, exemplul lor fiind urmat de întreaga curte și populaţia orașului.
Dupa aceasta, cafenelele au devenit o sursă de venit frumos pentru fiecare mare vizir în funcţie, și nu a mai existat nicio ingerință în băutură până la domnia lui Amurath IV, atunci când Marele vizir Kuprili, în timpul războiului cu Candia, a decis că, din motive politice, cafenelele ar trebui să fie închise. Argumentul său a fost aproape acelaşi cu cel avansat după o sută de ani mai târziu de către Carol al II-lea al Angliei, și anume, că aceste cafenele sunt focare de răzvrătire. Kuprili a fost un dictator militar, neavând de a face cu natura ezitantă a lui Charles și, deși ca şi Charles, a anulat ulterior edictul, l-a pus în aplicare, cât timp a fost valabil, fără nicio ezitare. Pentru o prima încălcare a ordiniului, pedeapsa era bătaia; pentru a doua infracțiune victima era cusută într-un sac de piele și aruncată în Bosfor. Destul de ciudat, în timp ce el a suprimat cafenelele, a permis totuşi existenţa tavernelor, care vindeau vin interzis de Coran. Poate că el a considerat vinul mai puțin periculos în stimularea mentală decât cafeaua. Cafeaua, spune Virey, era o băutură prea intelectuală pentru administratorii feroce și insensibili ai pașalelor.
Chiar și în acele zile nu a fost posibil să îi facă pe oameni mai buni prin lege. Dorințele suprimate apăreau, chiar dacă toată lumea renunţase la cafea, oficial. O lege nedreaptă nu era mai executorie în acele secole decât în vremea noastră. Bărbaţii sunt oameni în primul rând, chiar dacă pot deveni brute atunci când sunt lipsiţi de rațiune. Dar cafeaua nu îi lipseşte de raţiune ci, mai degrabă, le ascute facultățile de raționament. Așa cum Galland spunea: “Cafeaua uneşte oamenii, născuți sociabili, într-o uniune mai perfectă; protestele sunt mai sincere când sunt făcute într-un moment când mintea nu este umbrit cu fum și vapori, și, prin urmare, nu sunt ușor de uitat, ceea ce se întâmplă prea adesea atunci când sunt făcute după ce s-a băut mai mult de o sticlă.“
(Scenă caracteristică într-o cafenea turcească din secolul al XVII-lea)
În ciuda severelor pedepsele, încălcările legii au fost nenumărate printre locuitorii din Constantinopol. Vânzătorii băuturii au apărut în piețe cu “vase mari de cupru cu foc sub ele, și cei care doreau să bea erau invitați să se ducă în unul din magazinele vecine, unde fiecare era binevenit cu o astfel de recomandare.”
Mai târziu, Kuprili, după ce s-a asigurat că cafenelele nu mai erau o amenințare pentru politica sa, a permis utilizarea liberă a băuturii pe care o interzisese anterior.
Lasă un răspuns