Critica teoriei alegerii raționale în economie și politică

Atât ipotezele, cât și predicțiile comportamentale ale teoriei alegerii raționale au stârnit critici din diferite tabere. Unii economiști au dezvoltat modele de raționalitate limitată, care speră să fie mai plauzibile psihologic fără a abandona complet ideea că rațiunea stă la baza proceselor decizionale. Alți economiști au dezvoltat mai multe teorii ale luării deciziilor umane care permit rolurile de incertitudine, instituții și determinarea gusturilor individuale în funcție de mediul lor socio-economic.

Cartea lui Martin Hollis și Edward J. Nell din 1975, Rational Economic Man, oferă atât o critică filosofică a economiei neoclasice, cât și o inovație în domeniul metodologiei economice. Mai mult, au subliniat o viziune alternativă la neoclasicism bazată pe o teorie raționalistă a cunoașterii. În cadrul neoclasicismului, autorii au abordat comportamentul consumatorului (sub formă de curbe de indiferență și versiuni simple ale teoriei preferințelor dezvăluite) și comportamentul marginalist al producătorilor, atât pe piața produselor, cât și pe cea a factorilor. Ambele se bazează pe un comportament rațional de optimizare. Ei consideră piețe imperfecte, precum și piețe perfecte, deoarece gândirea neoclasică îmbrățișează multe varietăți de piață și dispune de un întreg sistem pentru clasificarea lor. Cu toate acestea, autorii cred că problemele care decurg din modelele de maximizare de bază au implicații extinse pentru metodologia econometrică. În special, această clasă de modele – comportamentul rațional ca un comportament de maximizare – este cea care oferă suport pentru specificații și identificare. Și acesta, susțin ei, este locul unde rezidă problema. Hollis și Nell au susținut că pozitivismul (conceput pe larg) a oferit neoclasicismului un sprijin important, pe care apoi îl arată ca fiind neîntemeiat. Ei își bazează critica neo-clasicismului nu numai pe critica pozitivismului, ci și pe alternativa pe care o propun, raționalismul. Într-adevăr, ei susțin că raționalitatea este centrală în economia neoclasică, ca alegere rațională, și că această concepție a raționalității este utilizată în mod greșit. Se fac solicitări care nu pot fi îndeplinite.

În lucrarea lor din 1994, Pathologies of Rational Choice Theory, Donald P. Green și Ian Shapiro susțin că rezultatele empirice ale teoriei alegerii raționale au fost limitate. Ei susțin că o mare parte din literatura aplicabilă, cel puțin în științe politice, a fost realizată cu metode statistice slabe și că, atunci când au fost corectate, multe dintre rezultatele empirice nu mai sunt valabile. Atunci când este luată în această perspectivă, teoria alegerii raționale a oferit foarte puțin înțelegerii generale a interacțiunii politice – și este o sumă cu siguranță disproporționat de slabă în raport cu apariția sa în literatura de specialitate. Cu toate acestea, ei recunosc că cercetarea de ultimă oră, realizată de cercetători bine versați în bursa generală a domeniilor lor (cum ar fi lucrările despre Congresul SUA de Keith Krehbiel, Gary Cox și Mat McCubbins) au generat progrese științifice valoroase.

Duncan K. Foley (Rationality and Ideology in Economics. lecture in the World Political Economy course at the Graduate Faculty of New School UM, New School, 2003) a oferit, de asemenea, o critică importantă a conceptului de raționalitate și a rolului său în economie. El a argumentat că

”„Raționalitatea” a jucat un rol central în conturarea și stabilirea hegemoniei economiei contemporane de masă. Pe măsură ce afirmațiile specifice ale neoclasicismului robust se estompează în istoria gândirii economice, o orientare către situarea explicațiilor fenomenelor economice în raport cu raționalitatea a devenit din ce în ce piatra de temelie prin care economiștii principali se identifică și se recunosc reciproc. Aceasta nu este atât o chestiune de aderare la orice concepție specială a raționalității, cât de a lua raționalitatea comportamentului individual ca punct de plecare incontestabil al analizei economice.”

Foley a continuat să argumenteze că

”Conceptul de raționalitate, de a folosi limbajul hegelian, reprezintă unilateral relațiile societății capitaliste moderne. Povara teoriei actorilor raționali este afirmația că indivizii constituiți „în mod natural” care se confruntă cu conflicte existențiale legate de resurse rare ar impune în mod rațional structurile instituționale ale societății capitaliste moderne, sau ceva care le aproximează. Dar acest mod de a privi problemele neglijează sistematic modurile în care societatea capitalistă modernă și relațiile sale sociale constituie, de fapt, individul „rațional”, calculat. Limitările binecunoscute ale teoriei actorilor raționali, calitatea statică, antinomiile sale logice, vulnerabilitatea la argumentele regresului infinit, eșecul dezvoltării unui program de cercetare concret progresiv, pot fi urmărite până la acest punct de plecare.”

Schram și Caterino ( în Making Political Science Matter: Debating Knowledge, Research, and Method, 2006) conțin o critică metodologică fundamentală a teoriei alegerii raționale pentru promovarea opiniei că modelul științelor naturii este singura metodologie adecvată în științele sociale și că știința politică ar trebui să urmeze acest model, cu accent pe cuantificare și matematicizare. Schram și Caterino susțin în schimb pluralismul metodologic. Același argument îl susține și William E. Connolly, care în lucrarea sa Neuropolitics arată că progresele în neuroștiinței luminează și mai mult unele dintre practicile problematice ale teoriei alegerii raționale.

Mai recent, Edward J. Nell și Karim Errouaki (Rational Econometric Man, 2011, cap. 1) au susținut că:

”ADN-ul economiei neoclasice este defect. Nici problema inducției și nici problemele individualismului metodologic nu pot fi rezolvate în cadrul ipotezelor neoclasice. Abordarea neoclasică este de a apela la un om economic rațional pentru a le rezolva pe amândouă. Relațiile economice care reflectă alegerea rațională ar trebui să fie „proiectabile”. Dar aceasta atribuie o „putere rațională” o putere deductivă pe care nu o poate avea în mod consecvent cu ipotezele pozitiviste (sau chiar pragmatiste) (care necesită ca deducțiile să fie pur și simplu analitice). Pentru a face proiectabile calculele raționale, se poate presupune că agenții au abilități idealizate, în special previziune; dar atunci problema inducției nu este la îndemână, deoarece agenții lumii nu seamănă cu cei ai modelului. Agenții modelului pot fi abstracți, dar nu pot fi înzestrați cu puteri pe care agenții reali nu le-ar putea avea. Acest lucru subminează și individualismul metodologic; dacă comportamentul nu poate fi prezis în mod fiabil pe baza „alegerilor raționale ale agenților”, o ordine socială nu poate rezulta în mod fiabil din alegerile agenților.”

Mai mult, Pierre Bourdieu (The Social Structures of the Economy, 2005)s-a opus cu înverșunare teoriei alegerii raționale, bazată pe o neînțelegere a modului în care operează agenții sociali. Bourdieu a susținut că agenții sociali nu calculează continuu în conformitate cu criterii raționale și economice explicite. Potrivit lui Bourdieu, agenții sociali operează după o logică practică implicită – un simț practic – și dispoziții corporale. Agenții sociali acționează în funcție de „simțul pentru joc” („simțul” fiind, aproximativ, habitus, iar „jocul” fiind domeniul).

Alți oameni de știință sociali, inspirați parțial de gândirea lui Bourdieu și-au exprimat îngrijorarea cu privire la utilizarea necorespunzătoare a metaforei economice în alte contexte, sugerând că aceasta poate avea implicații politice. Argumentul pe care îl susțin este că, tratând totul ca un fel de „economie”, ei fac ca o viziune specială a modului în care funcționează o economie să pară mai naturală. Astfel, sugerează ei, alegerea rațională este la fel de ideologică pe cât este științifică, ceea ce în sine nu își neagă utilitatea științifică.

O perspectivă psihologică evolutivă este că multe dintre contradicțiile și părtinirile aparente cu privire la alegerea rațională pot fi explicate ca fiind raționale în contextul maximizării aptitudinii biologice în mediul ancestral, dar nu neapărat în cel actual. Astfel, atunci când trăim la un nivel de subzistență în care o reducere a resurselor ar fi putut însemna moartea, ar fi fost rațional să acordăm o valoare mai mare pierderilor decât câștigurilor. Susținătorii afirmă că se poate explica, de asemenea, diferențele dintre grupuri.

Herbert Gintis (Rational Choice and Political Behaviour: A lecture by Herbert Gintis, 2018) a oferit, de asemenea, o critică importantă teoriei alegerii raționale. El a susținut că raționalitatea diferă între sfera publică și cea privată. Sfera publică este ceea ce faci în acțiunea colectivă și sfera privată este ceea ce faci în viața ta privată. Gintis susține că acest lucru se datorează faptului că „modelele de alegere rațională din sfera privată tratează alegerile agenților ca instrumentale”. „Comportamentul în sfera publică, în schimb, este în mare măsură neinstrumental, deoarece nu are consecințe”. Indivizii nu fac nicio diferență în ceea ce privește rezultatul, „la fel cum moleculele unice nu fac nicio diferență în ceea ce privește proprietățile gazului”. Aceasta este o slăbiciune a teoriei alegerii raționale, deoarece arată că, în situații precum votul la alegeri, decizia rațională pentru individ ar fi să nu voteze, deoarece votul lor nu are nicio diferență în rezultatul alegerilor. Cu toate acestea, dacă toată lumea ar acționa în acest fel, societatea democratică s-ar prăbuși deoarece nimeni nu ar vota. Prin urmare, putem vedea că teoria alegerii raționale nu descrie cum funcționează totul în lumea economică și politică și că există și alți factori ai comportamentului uman în joc.

Include texte traduse din Wikipedia