Epocile romanică și gotică din Europa în artă

În Europa, arta romanică din secolele al XI-lea și al XII-lea este remarcabilă prin ideea de a exprima o preocupare predominantă în rândul creștinilor cu privire la sfârșitul vieții lor și la sfârșitul timpurilor. În scopuri spirituale, aceștia au ales adesea o abstracție și o distorsiune mai mari, mai degrabă decât accentul pus pe o reprezentare naturalistă a formei umane, așa cum se vede în arta greacă și romană antică. Formele lor nu sunt doar simplificate prin suprimarea unor caracteristici naturaliste, ci sunt și răsucite și rotite în spațiu, în timp ce veșmintele lor au o mulțime de detalii liniare care nu corespund bine formelor fizice ale corpurilor pe care le împodobesc. Efectul este de a îndepărta sensul lor de la concentrarea asupra fenomenelor lumești, redirecționându-l către un sentiment de agitație spirituală.

Figura 4.25 | Judecata de Apoi. Artist: Gislebertus

Multe dintre scenele înfățișate se referă la așteptările creștine cu privire la evenimentul Judecății de Apoi, reflectând avertismente către cei credincioși că viețile și faptele lor vor fi evaluate în acel moment din viitor. La Catedrala Autun (1120-1132) din Franța, vedem o serie grafică de figuri alungite în Judecata de Apoi în timpan, spațiul de deasupra portalurilor sau ușilor. (Figura 4.25) Scena și reliefurile decorative din jur, create de sculptorul Gislebertus (activ cca. 1115-cca. 1135, Franța) între 1130 și 1135, sunt centrate pe figura aplatizată a lui Hristos care judecă. El prezidează învierea morților și atribuirea ulterioară a unei primiri cerești sau a unui salut grotesc din partea locuitorilor Iadului. În ciuda lipsei de naturalism, mesajele sunt clare în referire la experiența umană și la credințele predominante ale epocii.

Figura 4.26 | Sfinții Martin, Ieronim și Grigore. Credit: Jedhunsaker/Wikipedia. Licență: Domeniu Public

După stilul romanic din Europa a urmat stilul gotic, care s-a întins între secolele XII-XIV în Italia și a continuat în secolul XVI în nordul Europei. Stilul gotic a inclus o revenire la un naturalism mai pronunțat, pe măsură ce accentul s-a îndreptat înapoi către lumea naturală în multe feluri. (Figura 4.26) Formele figurale au început să reflecte observarea faptelor fizice și a început o fază de evoluție artistică, care avea să culmineze în cele din urmă cu naturalismul intens al Renașterii, în special în Italia, din secolele XIV-XVI.

Pe parcurs, însă, convențiile de reprezentare din Italia și din nordul Europei s-au separat, producând stiluri culturale din ce în ce mai diferite. De exemplu, „Stilul Curții” a fost predominant în operele regale din epoca gotică târzie (sfârșitul secolului XIV-XVI), în special în Franța, și a persistat în Renașterea timpurie de la sfârșitul secolului XV în nordul Europei. Abordarea a reflectat proeminența gusturilor aristocratice și exaltarea conducătorilor pământești și concepția despre Dumnezeu și sfinți (în special Fecioara Maria) ca fiind curtea din Rai. (Fecioara din Paris, Notre-Dame, Paris: http://employees.oneonta.edu/farberas/arth/Images/arth212images/gothic/notre_dame_madonna_child.jpg)

Deși există o schimbare evidentă față de stilul romanic, figurile nu sunt încă cu adevărat naturaliste, accentul fiind pus pe eleganță și atitudine aristocratică dominând imaginația figurală. După cum se vede aici, există adesea draperii abundente care cad în falduri bogate și grațioase, atât de exagerate încât nu se poate discerne spațiul pentru o figură completă dedesubt. Șoldurile și genunchii, în loc să arate poziționarea clasică în contrapposto dezvoltată de grecii antici, sunt legănate grațios într-o curbă în S, sugerând sofisticare și rafinament.

Sursa: Sachant, Pamela; Blood, Peggy; LeMieux, Jeffery; and Tekippe, Rita, „Introduction to Art: Design, Context, and Meaning” (2016). Fine Arts Open Textbooks. 3. https://oer.galileo.usg.edu/arts-textbooks/3, licența CC BY-SA 4.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu