Home » Articole » Articole » Societate » Filozofie » Concepte filozofice » Evoluția în timp a conceptului filosofic de cauzalitate

Evoluția în timp a conceptului filosofic de cauzalitate

În știință, filozofie și limbajul de zi cu zi, cauzalitatea se referă la relația dintre cauză și efect.

  • cauza, corelată a efectului, este „ceea ce face ca un lucru să fie sau să acționeze așa cum face”. Aceasta este ceea ce produce efectul;
  • cauzalitatea este „relația reală dintre o cauză și un efect”.

Cu alte cuvinte, cauzalitatea este influența prin care un eveniment, proces, stare sau obiect (o cauză) contribuie la producerea unui alt eveniment, proces, stare sau obiect (un efect) considerat drept consecință. Această cauză este un factor parțial sau total responsabil pentru efect, iar efectul depinde parțial sau total de această cauză. În cazuri concrete, un proces depinde adesea de mulți factori. Un efect poate fi, la rândul său, cauza sau factorul cauzal al multor alte efecte care apar în viitorul său, sau unul dintre viitorii său posibili în cazul interpretării Everett. Relația de cauzalitate, contrar celei de imanență, se produce așadar în timp. Acolo unde timpul nu intervine, de exemplu în matematică, se vorbește mai degrabă de rațiune decât de cauză, deoarece orice contingență este absentă. Unii scriitori științifici, precum Alfred Robb, Alfred North Whitehead sau David Malament au susținut ideea conform căreia cauzalitatea este anterioară noțiunilor de timp și spațiu.

În orice caz, principiul cauzalității presupune „regularitatea naturii”, ceea ce înseamnă că „evenimentele de această natură au loc în conformitate cu legi”.

Cauzalitatea sugerează modul în care lumea progresează. Dimpotrivă, principii precum cele ale lui Fermat, Hamilton și Maupertuis, precum și teleonomia, au sugerat de ceva vreme ipoteza explicațiilor finaliste, preconizate de Lamarck, și apoi Bergson.

Istoria conceptului

Conceptul de cauzalitate a fost esențial pentru tradiția filozofică de secole. Cu toate acestea, filozofii antici nu au pus această întrebare în aceiași termeni ca și cei moderni; este deci necesar să se evite un anumit număr de anacronisme.

Antichitatea greacă

Platon

Platon se întoarce adesea la principiul cauzalității. El îl critică pe Anaxagoras care, după ce a pomenit de Spiritul Universal, rămâne cu cauze materiale, „acţiuni ale aerului, eteri, apelor, pe care le invocă drept cauze”. În Philebos și Sofistul (254-256) el distinge patru feluri: cauza descompunerii (Celălalt), cauza amestecului (Același și Odihna), nelimitată (mișcarea), limita (existența). În Timeu, el își dezvoltă gândul: „Suntem obligați să vorbim despre cele două feluri de cauze, în timp ce distingem clar între toate cele care înzestrate cu inteligență care produc lucruri frumoase și bune, și toate cele cărora le lipsește mereu de rațiunea, care produc efectele la întâmplare și fără ordine.” „Odihna rezidă întotdeauna în uniformitate și mișcarea este trecerea la absența uniformității, mai mult, cauza absenței uniformității este inegalitatea”. „Fără cauze necesare nu este posibil nici să înțelegem cauzele divine înseși, care constituie singurele obiecte ale preocupărilor noastre, nici apoi să le înțelegem sau să avem parte de ele în vreun fel”.

Aristotel

În sistemul aristotelic, principiul cauzalității este central. A cunoaște înseamnă a cunoaște cauza (aitia). „Credem că știm totul științific în sens absolut atunci când credem că știm cauza prin care este lucrul, că este cauza lucrului și acel lucru nu poate fi altul decât este.”. Aristotel distinge patru cauze: cauza materială (cea din care este alcătuit lucrul), cauza formală (esența lucrului), cauza motrice („cea din care există un principiu al schimbării sau al repausului”), și în cele din urmă cauza finală (acea în vederea căreia este lucrul). „Se numește cauza, într-un prim sens, materia imanentă din care este alcătuit un lucru: alama este cauza statuii… În alt sens, cauza este forma și paradigma, este adică definiția esenței; de exemplu, pentru octavă, este raportul de 2 la 1, și, în general, numărul… Cauza este încă primul principiu al schimbării sau al repausului: autorul unei decizii este cauza acțiunii… cauza este și sfârșitul, respectiv cauza finală. De exemplu, sănătatea este cauza plimbării.

Perioada romană

Scepticii, inclusiv Sextus Empiricus, au criticat noțiunea de cauzalitate. „Începem să ne îndoim de anumite explicații cauzale, respingând astfel dogmatiștii care le acordă un mare interes… Nu se poate concluziona de la fenomene la cauze, ca de la semne la lucruri semnificate, căci, pentru a înțelege un semn, trebuie să cunoaștem deja lucrul semnificat. Se poate concluziona doar de la fenomen la fenomen, de la aparenţe la aparenţe. Putem înțelege doar relațiile lor de succesiune sau simultaneitate în timp.

Perioada modernă

David Hume spune că vedem mișcarea unei bile, apoi mișcarea unei a doua bilă întâlnită de prima, dar nu vedem energia activă, puterea efectivă, cauza care produce mișcarea. „Toate evenimentele par complet detașate și separate. Un eveniment urmează celuilalt, dar nu putem observa niciodată vreo legătură între ele. Ele par a fi legate prin conjuncție, dar niciodată prin conexiune.

Perioada contemporană

La cauzalitatea liniară, secolul al XX-lea a adăugat cauzalitatea circulară.

Edgar Morin preia diferitele forme de cauzalitate folosite în diverse științe și anunță apariția cauzalității complexe. El consideră cauzalitatea circulară ca o cauzalitate care este atât autogenerată, cât și generativă. „Cauzalizarea circulară, adică retroactivă și recursivă, constituie transformarea permanentă a stărilor general improbabile în stări probabile local și temporar”.

Filozofie

Principiul cauzalității

Principiul cauzalității este enunțat astfel: „Fiecare fenomen are o cauză”. După cum scrie Spinoza: „Dintr-o cauză determinată rezultă în mod necesar un efect; și, invers, dacă nu este dată o cauză determinată, este imposibil ca un efect să apară. Kant, pe de altă parte, afirmă: „Legea cauzalității: Toate schimbările au loc conform legii conexiunii dintre cauză și efect”. Această viziune este pusă sub semnul întrebării de fenomene fără „cauză” aparentă în domeniul cuantic: dezintegrarea unui nucleu instabil, apariția perechilor particule-antiparticule, fluctuații cuantice, cu excepția cazului în care implică variabile ascunse ipotetice (vezi inegalitățile lui Bell).

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)

Solaris (Andrei Tarkovsky): Umanitatea dezumanizată
Solaris (Andrei Tarkovsky): Umanitatea dezumanizată

Descoperiți o călătorie fascinantă în universul filosofic și cinematografic al capodoperei lui Andrei Tarkovsky!

Nu a fost votat 9.53 lei Selectează opțiunile Acest produs are mai multe variații. Opțiunile pot fi alese în pagina produsului.
Eugenia
Eugenia – Trecut, Prezent, Viitor

O analiză captivantă și detaliată a conceptului de eugenie prin prisma istoriei, eticii și impactului său asupra societății moderne!

Nu a fost votat 9.53 lei Selectează opțiunile Acest produs are mai multe variații. Opțiunile pot fi alese în pagina produsului.
Moartea – Aspecte psihologice, ştiinţifice, religioase, culturale şi filozofice
Moartea – Aspecte psihologice, ştiinţifice, religioase, culturale şi filozofice

O incursiune fascinantă în una dintre cele mai vechi teme care au captivat mintea umană.

Nu a fost votat 19.11 lei46.26 lei Selectează opțiunile Acest produs are mai multe variații. Opțiunile pot fi alese în pagina produsului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *