Filozofia culturii este o ramură a filosofiei care examinează esența și semnificația culturii. Principalele discursuri moderne timpurii au fost romantismul german și romantismul englez.
Romantismul german
Filosoful german Immanuel Kant (1724-1804) a formulat o definiție individualistă a „iluminării” asemănătoare conceptului de bildung: „Iluminarea este emergența omului din imaturitatea sa de sine stătătoare”. El a susținut că această imaturitate nu vine din lipsa de înțelegere, ci din lipsa de curaj de a gândi independent. Împotriva acestei lașități intelectuale, Kant a exclamat: Sapere aude, „Îndrăznește să fii înțelept!” Ca reacție la Kant, cercetătorii germani precum Johann Gottfried Herder (1744-1803) au susținut că creativitatea umană, care are în mod necesar forme imprevizibile și foarte diverse, este la fel de importantă ca și raționalitatea umană. Mai mult, Herder a propus o formă colectivă de bildung: „Pentru Herder, Bildung a fost totalitatea experiențelor care oferă o identitate coerentă și un sentiment de destin comun, unui popor”.
În 1795, marele lingvist și filozof Wilhelm von Humboldt (1767-1835) a considerat necesară o antropologie care să sintetizeze preocupările lui Kant și Herder. În epoca romantică, cercetătorii din Germania, în special cei care se ocupau de mișcările naționaliste – cum ar fi lupta naționalistă de a crea o „Germanie” din diferitele principate și luptele naționaliste ale minorităților etnice împotriva imperiului austro-ungar – au dezvoltat o noțiune de cultură mai inclusivă, ca o „viziune asupra lumii” (Weltanschauung). Conform acestei școli de gândire, fiecare grup etnic are o viziune distinctă asupra lumii, care este incomensurabilă cu viziunileasupra lumii ale altor grupuri. Deși mai cuprinzătoare decât cele anterioare, această abordare a culturii permite încă distincția între culturile „civilizate” și „primitive” sau „tribale”.
În 1860, Adolf Bastian (1826-1905) a susținut „unitatea psihică a omenirii”. El a propus ca o comparație științifică a tuturor societăților umane să dezvăluie faptul că viziunile distincte despre lume au constat din aceleași elemente de bază. Potrivit lui Bastian, toate societățile umane împărtășesc un set de „idei elementare” (Elementargedanken); culturi diferite sau diferite „idei populare” (Völkergedanken), sunt modificări locale ale ideilor elementare. Această viziune a deschis calea pentru înțelegerea modernă a culturii. Franz Boas (1858-1942) a fost antrenat în această tradiție și luat-o cu el când a părăsit Germania pentru Statele Unite.
Romantismul englez
În secolul al XIX-lea, umaniștii, cum ar fi poetul și eseistul englez Matthew Arnold (1822-1888), au folosit cuvântul „cultură” pentru a se referi la un ideal al rafinamentului individual, al „celui mai bun lucru care a fost gândit și spus în lume”. Acest concept de cultură este comparabil cu conceptul german de bildung: „… cultura este o urmărire a perfecțiunii noastre totale, prin cunoașterea, în toate aspectele care ne preocupă cel mai mult, a celor mai bune lucruri care au fost gândite și spuse în lume.”
În practică, cultura s-a referit la un ideal de elită și a fost asociată cu activități precum arta, muzica clasică și bucătăria rafinată (haute cuisine). Deoarece aceste forme au fost asociate cu viața urbană, „cultura” a fost identificată cu „civilizația” (de la civitas, oraș). O altă fațetă a mișcării romantice a fost un interes pentru folclor, care a condus la identificarea unei „culturi” printre ne-elite. Această distincție este adesea caracterizată ca fiind cea dintre cultura înaltă, și anume aceea a grupului social aflat la putere. și cultura de jos. Cu alte cuvinte, ideea de „cultură” care s-a dezvoltat în Europa în secolele 18 și începutul secolului al XIX-lea a reflectat inegalitățile în cadrul societăților europene.
Matthew Arnold a contrastat „cultura” cu anarhia; alți europeni, urmând pe filosofii Thomas Hobbes și Jean-Jacques Rousseau, au contrastat „cultura” cu „starea naturii”. Potrivit lui Hobbes și Rousseau, americanii nativi care au fost cuceriți de europeni din secolul al XVI-lea trăiau într-o stare naturală; această opoziție a fost exprimată prin contrastul dintre „civilizat” și „necivilizat”. Conform acestui mod de gândire, s-ar putea clasifica unele țări și națiuni ca fiind mai civilizate decât altele și unii oameni mai cultivați decât alții. Acest contrast a dus la teoria lui Herbert Spencer despre darwinismul social și la teoria evoluției culturale a lui Lewis Henry Morgan. Așa cum unii critici au susținut că distincția dintre culturile înalte și joase este într-adevăr o expresie a conflictului dintre elitele europene și non-elite, unii critici au susținut că distincția dintre oamenii civilizați și necivilizați este într-adevăr o expresie a conflictului dintre puterile coloniale și subiecții lor coloniali.
Alți critici din secolul al XIX-lea, adepți ai lui Rousseau, au acceptat această diferențiere între cultura superioară și cea inferioară, dar au văzut rafinamentul și sofisticarea culturii înalte ca o dezvoltare coruptă și nenaturală care ascunde și denaturează natura esențială a oamenilor. Acești critici au considerat muzica populară (așa cum a fost produsă de „folk”, și anume rurală, analfabetă, țărănească) ca exprimând sincer un mod natural de viață, în timp ce muzica clasică părea superficială și decadentă. În mod similar, această viziune adesea descrie popoarele indigene ca „sălbatici nobili” care trăiau vieți autentice și imaculate, necomplicate și necorupte de sistemele capitaliste foarte stratificate ale Occidentului.
În anii 1870, antropologul Edward Tylor (1832-1917) a aplicat aceste idei de cultură superioară și inferioară pentru a propune o teorie a evoluției religiei. Conform acestei teorii, religia evoluează din mai multe forme de tip politeistic la mai multe forme monoteistice. În acest proces, el a redefinit cultura ca un set divers de activități caracteristice tuturor societăților umane. Această viziune a deschis calea pentru înțelegerea modernă a culturii.
Traducere din Wikipedia
Lasă un răspuns