Filosofia limbajului explorează relația dintre limbă și realitate, în special filosofia problemelor de studiu lingvistic care nu pot fi abordate de alte domenii, cum ar fi lingvistica sau psihologia. Subiecte majore în filosofia limbajului includ natura sensului, intenționalitatea, referința, constituirea propozițiilor, conceptelor, învățării și gândirii.
Subiectul care a primit cea mai mare atenție în filosofia limbajului a fost natura sensului, pentru a explica ce înseamnă „înțelesul” și ce înțelegem când vorbim despre semnificație. În acest domeniu, aspectele includ: natura sinonimiei, originile semnificației în sine și aprecierea înțelesului nostru. Un alt proiect de interes special pentru filosofii limbajului este investigarea compoziției sau întrebarea despre modul în care unitățile semnificative ale limbajului sunt compuse din părți semnificative mai mici și modul în care sensul întregului derivă din semnificația părților sale.
În al doilea rând, acest domeniu de studiu urmărește să înțeleagă mai bine ce fac vorbitorii și ascultătorii cu limba în comunicare și cum este folosită în societate. Interesele specifice includ subiectele de învățare a limbilor, crearea de limbi și acte de vorbire.
În al treilea rând, este investigată problema legăturii dintre limbă și minte, atât a vorbitorului cât și a interpretului. De interes special sunt temele pentru traducerea cu succes a cuvintelor și a conceptelor în echivalentele lor într-o altă limbă.
În cele din urmă, filozofii limbajului investighează modul în care limbajul și semnificația se referă la adevăr și la realitatea la care se face referire. Ei tind să fie mai puțin interesați de care fraze sunt de fapt adevărate, și mai mult în ce fel de sensuri pot fi adevărate sau false. Un filozof al limbajului orientat spre adevăr ar putea să se întrebe dacă o propoziție fără sens poate fi adevărată sau falsă sau dacă propozițiile pot sau nu să exprime propoziții despre lucruri care nu există, mai degrabă decât modul în care sunt folosite propozițiile.
Subiecte și sub-domenii majore
Compoziție și părți
Termeni esențiali: Concepte > Categorii > Seturi > Clase > Gen și specie > Proprietate > Entitate > Enunț > Propoziție
De mult timp a fost cunoscut faptul că există diferite părți ale discursului. O parte din propoziția comună este cuvântul lexical, care este compus din substantive, verbe și adjective. O întrebare importantă în domeniu – poate cea mai importantă întrebare pentru gânditorii formaliști și structuraliști – este: „Cum apare sensul unei propoziții din părțile sale?”
Multe aspecte ale problemei compoziției propozițiilor sunt abordate în domeniul lingvisticii sintaxei. Semantica filosofică tinde să se concentreze pe principiul compoziționalității pentru a explica relația dintre părți semnificative și propoziții întregi. Principiul compoziționalității afirmă că o propoziție poate fi înțeleasă pe baza semnificației părților propoziției (adică cuvinte, morfeme) împreună cu o înțelegere a structurii sale (adică, sintaxă, logică). Mai mult, propozițiile sintactice sunt aranjate în structuri „discurs” sau „narative„, care codifică de asemenea semnificații prin pragmatică, cum ar fi relațiile temporale și pronominale.
Este posibil să se folosească conceptul de funcții pentru a descrie mai mult decât doat modul în care funcționează sensurile lexicale: ele pot fi, de asemenea, folosite pentru a descrie semnificația unei propoziții. Luați, pentru o clipă, propoziția „Calul este roșu”. Putem considera că „calul” este produsul unei funcții propoziționale. O funcție propozițională este o operație a limbajului care ia o entitate (în acest caz, calul) ca o intrare și scoate la iveală un fapt semantic (adică propoziția reprezentată de „Calul este roșu”). Cu alte cuvinte, o funcție propozițională este ca un algoritm. Semnificația „roșu” în acest caz este ceea ce ia entitatea „calul” și o transformă în afirmația „Calul este roșu”.
Lingviștii au dezvoltat cel puțin două metode generale de înțelegere a relației dintre părțile unui șir lingvistic și modul în care sunt puse împreună: ierarhii sintactice și semantice. Ierarhiile sintactice se bazează pe cuvintele unei propoziții, având în vedere gramatica propoziției. În schimb, ierarhiile semantice se concentrează asupra rolului sensului cuvintelor și asupra modului în care aceste semnificații se combină pentru a oferi o perspectivă asupra genezei faptelor semantice.
Lasă un răspuns