Gottlob Frege despre sens și referință în filosofia limbajului

Investigațiile privind modul în care limbajul interacționează cu lumea sunt numite teorii de referință. Distincția dintre sens și referință a fost o inovație a filosofului și matematicianului german Gottlob Frege în 1892 (în lucrarea sa „On Sense and Reference„, germană: „Über Sinn und Bedeutung„). (Frege 1892) Frege a constatat că nu se poate explica semnificația sau comportamentul logic al anumitor fraze doar pe baza denotărilor termenilor (nume și descrieri) din propoziție. A luat în considerare două probleme, declarațiile de identitate și clauzele subordonate precum rapoartele de atitudine propozițională. Pentru a rezolva aceste puzzle-uri, Frege a sugerat că termenii unei limbi au atât sens, cât și semnificație (meaning – referință, referent, denotare, designare, denominare, nominatum), adică sunt necesare cel puțin două relații semantice pentru a explica semnificația sau înțelesul termenilor unei limbi.

Iată câteva exemple de declarații de identitate:

Luceafărul de dimineață este același cu luceafărul de seară.

Mihai Eminescu este Mihail Eminovici.

Frege a pornit de la ideea că toate aceste afirmații au forma „a = b”, unde „a” și „b” sunt entități, sau descrieri care denotă entități. Inițial a considerat că o frază de formă „a = b” este adevărată dacă și numai dacă entitatea a este exact (identică cu) entitatea b. Dar ulterior a remarcat că aceste egalități sunt mai mult decât niște valori de adevăr. Declarația „a = a” are o semnificație cognitivă diferită de semnificația cognitivă a lui „a = b”. Dacă în cazul a = a putem constata că e adevărată doar prin inspectarea sa, în cazul a = b trebuie să se efectueze o investigație pentru a afla adevărul acestei afirmații de identitate. Dar aceste două declarații de identitate par să aibă același înțeles ori de câte ori ele sunt adevărate, iar acest lucru nu explică diferența de semnificație dintre cele două propoziții de identitate.

Ideea de bază: frazele (cum ar fi descrierile definite) pot avea sensuri diferite, chiar dacă au aceeași referință (sau „nominatum”). (Sider 2005)

Astfel, întrebarea era: cum explicăm diferența în semnificația cognitivă între ‘a = b’ și ‘a = a’ când acestea sunt adevărate?

Pentru a rezolva această dilemă, Frege a luat în considerare rapoartele de atitudine propozițională. O atitudine propozițională este o relație psihologică între o persoană și o propoziție, de forma: (Zalta 2018)

x consideră că p

x dorește ca p

x intenționează ca p

x a descoperit că p

x știe că p

Compoziționalitatea: Semnificația unei fraze întregi este determinată de semnificația părților sale.

Principiul substitutivității: înlocuirea unor părți dintr-o propoziție cu alte expresii care înseamnă același lucru ar trebui să lase neschimbată semnificația întregii propoziții.

Dacă înlocuim variabila „x” cu numele unei persoane și înlocuim variabila „p” cu o propoziție care descrie obiectul propozițional al atitudinii, obținem rapoarte specifice de atitudine. Deci, prin înlocuirea „x” cu „Ion” și „p” cu „Mihai Eminescu a scris Luceafărul” în primul exemplu, rezultatul ar fi următorul raport de credință specific:

Ion crede că Mihai Eminescu a scris Luceafărul.

Principiul substituției identității spune că, dacă un nume, să spunem n, apare într-o propoziție adevărată P și propoziția identității n = m este adevărată, atunci substituirea cu numele m a numelui n în P nu afectează adevărul din P. (Zalta 2018) De exemplu, P este propoziția adevărată „Mihai Eminescu a fost un poet”, și numele „Mihai Eminescu” și „Mihail Eminovici”. Deoarece fraza de identitate „Mihai Eminescu = Mihail Eminovici” este adevărată, putem înlocui cu „Mihail Eminovici” pe „Mihai Eminescu” fără a afecta adevărul propoziției. Într-adevăr, fraza rezultată „Mihail Eminovici a fost un poet” este adevărată. Cu alte cuvinte, argumentul următor este valabil:

Mihai Eminescu a fost un poet.

Mihai Eminescu = Mihail Eminovici.

Rezultă, Mihail Eminovici a fost un poet.

Rezultă că principiul substituției identității pare să ia forma generală următoare, unde P este o propoziție, n și m sunt nume și P(n) diferă de P(m) numai prin faptul că cel puțin o apariție a lui m înlocuiește pe n:

S(n) & n = m  ⇒  S(m)

Astfel, dacă spunem ceva adevărat despre un obiect, atunci chiar dacă vom schimba numele prin care ne referim la acel obiect, ar trebui să spunem în continuare ceva adevărat despre acest obiect. Dar Frege a observat următorul contra-exemplu:

Ion crede că Mihai Eminescu a scris Luceafărul.

Mihai Eminescu = Mihail Eminovici.

Rezultă, Ion crede că Mihail Eminovici a scris Luceafărul.

Acest argument nu este valabil, deci există circumstanțe în care premisele sunt adevărate și concluzia este falsă. Prin urmare, principiul substituției identității pare să nu mai fie valabil în contextul rapoartelor de atitudine propozițională. Întrebarea este, ce anume cauzează eșecul în aceste contexte?

Pentru a explica aceste probleme Frege a sugerat că, pe lângă denotare, numele și descrierile exprimă și un sens. Sensul unei expresii conține semnificația sa cognitivă – este modul în care cineva concepe denotarea termenului. Folosind distincția dintre sens și denotare, Frege a explicat diferența în semnificația cognitivă dintre declarațiile de identitate de forma „a = a” și „a = b”. Deoarece sensul lui „a” diferă de sensul lui „b”, sensurile lui „a = a” și „a = b” sunt diferite.

Referința (sau „referentul”, „Bedeutung„) unui nume propriu-zis este obiectul pe care îl însemnează sau indică (bedeuten), sensul său (Sinn) este ceea ce exprimă numele. Referința unei fraze este valoarea ei de adevăr, sensul ei este gândul pe care îl exprimă.

De ce adevărat sau fals ca referință a propozițiilor? Gândul își pierde valoare pentru noi de îndată ce recunoaștem că lipsește referința uneia din părțile sale. Prin urmare, suntem îndreptățiți să nu fim mulțumiți de sensul unei propoziții și să ne întrebăm și spre referința ei. Pentru că, și în măsura în care suntem preocupați de valoarea adevărului, suntem deci împinși în acceptarea valorii adevărului unei propoziții ca fiind referința ei.

Frege a justificat distincția în mai multe moduri.

1. Sensul este ceva posedat de un nume, indiferent dacă are sau nu o referință. De exemplu, numele „Odiseu” este inteligibil și, prin urmare, are un sens, chiar dacă nu există un obiect individual (referința lui) la care corespunde numele.
2. Sensul diferitelor nume este diferit, chiar dacă referința lor este aceeași. Frege a argumentat că, pentru ca o declarație de identitate precum „Hesperus este aceeași planetă ca și Fosforus” să fie informativă, numele proprii care însoțesc semnul de identitate trebuie să aibă un înțeles sau sens diferit. Dar, în mod clar, dacă afirmația este adevărată, trebuie să aibă aceeași referință. Sensul este un „mod de prezentare”, care servește la iluminarea unui singur aspect al referentului.

Pe scurt: (Sider 2005)

• Este plauzibil să se conecteze cu un semn (nume, combinație de cuvinte, expresie) nu numai obiectul desemnat, care poate fi numit nominatum al semnului, ci și sensul (conotația, semnificația) semnului în care este conținută maniera și contextul de prezentare … Nominatum pentru „luceafărul de seară” și „luceafărul de dimineață” sunt aceleași, dar nu și sensurile …
• Sensul unui nume propriu este luat de toți cei care sunt suficient de familiarizați cu limbajul sau totalitatea denumirilor din care numele propriu face parte …
• Legătura obișnuită dintre un semn, sensul său și nominatumul său este de așa natură încât corespunde un sens definit semnului și, acestui sens, îi corespunde din nou un nominatum definit; în timp ce niciun semn nu aparține doar unui singur nominatum (obiect). În diferite limbi și chiar într-o singură limbă, același sens este reprezentat de expresii diferite. Este adevărat că există excepții de la această regulă. Desigur, ar trebui să existe un sens definit pentru fiecare expresie într-o configurație completă a semnelor, însă limbile naturale nu îndeplinesc în multe privințe această cerință. Trebuie să fim mulțumiți dacă același cuvânt, cel puțin în același context, are același sens. S-ar putea să se recunoască faptul că o expresie are sens dacă este formată într-o manieră corectă din punct de vedere gramatic și reprezintă un nume propriu-zis. Dar dacă există o denotare care să corespundă conotației, nu este decis. Cuvintele „corpul ceresc care este la cea mai mare distanță de pământ” are un sens; dar este foarte îndoielnic să aibă un nominatum.

”Atât nominatum, cât și sensul unui semn, trebuie distinse de imaginea asociată … Imaginea este subiectivă; imaginea unei persoane nu este cea a altuia… [Un sens] poate fi o proprietate comună a multora și, prin urmare, nu este o parte sau un mod al minții unei singure persoane; căci nu poate fi negat că omenirea posedă o arie comună de gânduri care este transmisă de la o generație la alta.” (pp. 218-19)

Idei-cheie: (Sider 2005)

1. Sensurile sunt moduri de prezentare Sensurile sunt reguli care determină o referință pentru modul în care este lumea. Dacă, de exemplu, spui „luceafărul de dimineață”, sensul este această regulă pentru determinarea referentului: găsiți obiectul care este o stea (corp ceresc) și se ridică dimineața. Sensul unei descrieri definite va implica astfel sensul predicatului conținut în descrierea definită.
2. Sensul este semnificația lingvistică Vorbitorii competenți înțeleg sensurile cuvintelor lor
3. Sens și ambiguitate Dacă un cuvânt are semnificație și este lipsit de ambiguitate, atunci are un singur sens
4. Sensul determină referința Dacă două expresii au același sens, atunci acestea au același referent (dacă au referent)
5. Referința nu determină sensul Două expresii cu aceeași referință nu este obligatoriu să aibă același sens („luceafărul de dimineață” și „luceafărul de seară”)
6. Sens fără referință O expresie poate avea un sens fără a avea un referent („corpul ceresc care are cea mai mare distanță față de pământ”)
7. Sensurile sunt publice Sensurile nu sunt idei sau imagini care să fie, în esență, private.

Conform lui Ted Sider, un semn exprimă sensul și desemnează referentul său. Acest referent este obiectul prezentat de sens.

Frege a sugerat că atunci când un termen (nume sau descriere) urmează după un verb de atitudine propozițională, acesta nu mai denotă ceea ce denotă în mod obișnuit (semnificația, referentul), ci sensul său obișnuit. Aceasta explică de ce principiul substituției identității nu reușește pentru termenii care urmează verbelor atitudinii propoziționale în rapoartele de atitudine propozițională.

Frege a dezvoltat teoria sensului și a denotării într-o filosofie profundă a limbajului. Edward N. Zalta explică această filosofie printr-o propoziție simplă: „Ion iubește pe Maria”. În opinia lui Frege, cuvintele „Ion” și „Maria” sunt nume, expresia „iubește” înseamnă o funcție, iar propoziția ca întreg este un nume complex. Fiecare dintre aceste expresii are atât sens, cât și denotare. Sensul și denotarea numelor sunt de bază; dar sensul și denotarea propoziției ca întreg poate fi descrisă în termenii sensului și denotării numelor și modului în care aceste cuvinte sunt aranjate în propoziție alături de expresia „iubește”. Astfel, notăm: (Zalta 2018)

d[i] se referă la denotarea numelui „Ion”.

d[m] se referă la denotarea numelui „Maria”.

d[I] se referă la denotarea expresiei „iubește”.

s[i] se referă la sensul numelui „Ion”.

s[m] se referă la sensul numelui „Maria”.

s[I] se referă la sensul expresiei „iubește”.

În opinia lui Frege, d[i] și d[m] sunt adevărații indivizi Ion și Maria, respectiv. d[I] este o funcție care operează asupra lui d[m] (adică, Maria), funcția () iubește pe Maria. Această din urmă funcție servește ca denotare a predicatului „iubește pe Maria” și putem folosi notația d[Im] pentru ne referi la ea în mod semantic. Acum, funcția d[Im] mapează d[i] (adică, Ion) la denotarea propoziției „Ion iubește pe Maria”. Să ne referim la denotarea sentinței ca d[iIm]. Frege identifică denotarea unei propoziții ca una dintre cele două valori ale adevărului. Deoarece d[Im] mapează obiecte la valori de adevăr, este un concept. Astfel, d[iIm] este valoarea de adevăr Adevărat dacă Ion se încadrează în conceptul d[Im]; în caz contrar are valoarea de adevăr Fals. Deci, în opinia lui Frege, propoziția „Ioan iubește pe Maria” numește o valoar de adevăr.

Propoziția „Ion iubește pe Maria” exprimă și un sens. Conform sugestiei lui Frege, s[I] (sensul expresiei „iubește”) este o funcție. Această funcție ar mapa s[m] (sensul numelui „Maria”) la sensul predicatului „iubește pe Maria”. Să ne referim la sensul lui „iubește pe Maria” ca fiind s[Im]. Acum, din nou, Frege pare să sugereze că ar trebui să privim s[Im] ca o funcție care mapează s(i) (sensul numelui „Ion”) la sensul întregii propoziții. Să notăm sensul întregii propoziții s[iIm]. Frege numește sensul unei propoziții un gând și întrucât există doar două valori de adevăr, el presupune existența unui număr infinit de gânduri.

Cu această descriere a limbajului, Frege poate da o explicație generală a diferenței semnificației cognitive dintre declarațiile de identitate ale formulei „a = a” și „a = b”. Semnificația cognitivă nu este luată în considerare la nivelul denotării. În opinia lui Frege, propozițiile „a = b” și „a = a” denotă aceeași valoare a adevărului. Funcția () = () mapează a și b la Adevăr, adică mapează a și a la Adevăr. Deci d[a = b] este identic cu d [a = a]; sunt amândouă Adevărate. Cu toate acestea, cele două propoziții în cauză exprimă diferite gânduri. Aceasta deoarece s[a] este diferită de s[b]. Deci gândul s[a = b] este diferit de gândul s[a = a].

Întrucât Frege a sugerat că termenii care urmează verbelor atitudinale propoziționale denotă nu denotările lor obișnuite, ci mai degrabă sensurile pe care le exprimă în mod obișnuit, întreaga propoziție denotă de asemenea sensul ei obișnuit, și anume un sens.

Sensul unei propoziții este un „gând” (nu un obiect mental, totuși). Considerați gândurile ca fiind compuse din sensurile cuvintelor din propoziție.

Referentul unei propoziții este valoarea sa de adevăr – fie „Adevărat”, fie „Fals”.

Ted Sider evidențiază principiile de compoziționalitate ale lui Frege: (Sider 2005)

1. dacă expresiile din două propoziții au aceleași sensuri (și sunt puse împreună în același mod) atunci acele propoziții au același sens
2. dacă expresiile în două propoziții au aceleași referințe (și sunt puse împreună în același fel), atunci acele propoziții au același referent

„Sensul/referentul întregului este o funcție de sensurile/referințele părților”

Referentul unui predicat este extensiunea lui. Sensul unui predicat este un „atribut”.

Referentul unei descrieri definite este exact ceea ce credeai; iar sensul este „direcțiile” pentru alegerea referentului, „modul de prezentare” al referentului (conține sensul predicatului în descrierea definită).

Referentul unui nume propriu precum „Aristotel” este din nou evident – omul, Aristotel. În ceea ce privește sensul, este în esență sensul unei descrieri definite:

”În cazul unor nume cu adevărat corecte, cum ar fi „Aristotel”, opiniile cu privire la sensul lor pot să se diferențieze. Ca atare, se poate sugera, de exemplu: discipolul lui Platon și învățătorul lui Alexandru cel Mare. Oricine acceptă acest sens va interpreta semnificația afirmației „Aristotel s-a născut în Stagira” diferit de cel care a interpretat sensul „Aristotel” ca învățător stagirit al lui Alexandru cel Mare. Atâta timp cât nominatum rămâne același, aceste fluctuații în sens sunt tolerabile. Dar ele ar trebui evitate în sistemul unei științe demonstrative și nu ar trebui să apară într-o limbă perfectă.” (Frege 1892, 228)

Bibliografie

• Frege, Gottlob. 1892. “On Sense and Reference.” http://www.scu.edu.tw/philos/98class/Peng/05.pdf.
• Sider, Ted. 2005. “Frege’s Theory of Sense.” https://tedsider.org/teaching/language/HO_Frege.pdf.
• Zalta, Edward N. 2018. “Gottlob Frege.” In The Stanford Encyclopedia of Philosophy, edited by Edward N. Zalta, Summer 2018. Metaphysics Research Lab, Stanford University. https://plato.stanford.edu/archives/sum2018/entries/frege/.

Nicolae Sfetcu
Email: nicolae@sfetcu.com

Acest articol este sub licență Creative Commons Attribution-NoDerivatives 4.0 International. Pentru a vedea o copie a acestei licențe, vizitați http://creativecommons.org/licenses/by-nd/4.0/.

Sfetcu, Nicolae, „Gottlob Frege despre sens și referință în filosofia limbajului”, SetThings (21 iulie 2019), URL = https://www.telework.ro/ro/gottlob-frege-despre-sens-si-referinta-in-filosofia-limbajului/