Sens și referință

În filosofia limbajului, distincția dintre sens și referință a fost o inovație a filosofului și matematicianului german Gottlob Frege în 1892 (în lucrarea sa „On Sense and Reference„, germană: „Über Sinn und Bedeutung„), reflectând cele două căi despre care el credea că un termen singular poate avea sens.

Referința (sau „referentul”, „Bedeutung„) unui nume propriu-zis este obiectul pe care îl însemnează sau indică (bedeuten), sensul său (Sinn) este ceea ce exprimă numele. Referința unei fraze este valoarea ei de adevăr, sensul ei este gândul pe care îl exprimă. Frege a justificat distincția în mai multe moduri.

1. Sensul este ceva posedat de un nume, indiferent dacă are sau nu o referință. De exemplu, numele „Odiseu” este inteligibil și, prin urmare, are un sens, chiar dacă nu există un obiect individual (referința lui) la care corespunde numele.
2. Sensul diferitelor nume este diferit, chiar dacă referința lor este aceeași. Frege a argumentat că, pentru ca o declarație de identitate precum „Hesperus este aceeași planetă ca și Fosforus” să fie informativă, numele proprii care însoțesc semnul de identitate trebuie să aibă un înțeles sau sens diferit. Dar, în mod clar, dacă afirmația este adevărată, trebuie să aibă aceeași referință. Sensul este un „mod de prezentare”, care servește la iluminarea unui singur aspect al referentului.

O mare parte din filosofia analitică este trasabilă în filosofia limbajului lui Frege. Opiniile lui Frege asupra logicii (adică ideea lui că unele părți ale discursului sunt complete prin ele însele, și sunt analoge argumentelor unei funcții matematice) au condus la opiniile sale asupra unei teorii a referinței.

Frege și-a dezvoltat teoria originală a semnificației în lucrările timpurii precum Begriffsschrift („scenariu conceptual”) din 1879 și Grundlagen („bazele aritmeticii”) din 1884. Pe această teorie, semnificația unei propoziții complete constă în a fi adevărată sau falsă, iar semnificația fiecărei expresii semnificative în propoziție este o entitate extralingvistică pe care Frege o numea Bedeutung, literal „meaning” sau „significance”, dar interpretată de traducătorii lui Frege drept „referință”, „referent”, „Semnificație” ”nominatum”, etc. Frege a presupus că unele părți ale discursului sunt complete de la sine și sunt analoge argumentelor unei funcții matematice, dar că alte părți sunt incomplete și conțin un loc gol, prin analogie cu funcția însăși. Astfel, „Cezar a cucerit Galia” se împarte în termenul complet „Cezar”, al cărui referință este Cezar însuși, și termenul incomplet „a cucerit Galia”, a cărui referință este un Concept. Numai atunci când locul gol este umplut cu un nume propriu, apare referința propoziției completate – valoarea ei de adevăr. Această teorie timpurie a sensului explică modul în care semnificația sau referința unei fraze (valoarea adevărului ei) depinde de semnificația sau referința părților sale.

Sens

Frege a introdus noțiunea de „sens” (germană: Sinn) pentru a se adapta dificultăților în teoria sa timpurie a semnificației.

În primul rând, dacă întreaga semnificație a unei propoziții constă în valoarea adevărului său, rezultă că propoziția va avea aceeași semnificație dacă vom înlocui un cuvânt din propoziție cu unul care are o referință identică, deoarece aceasta nu va schimba valoarea sa de adevăr. Referința întregului este determinată de referința părților. Dacă luceafărul de seară are aceeași referință ca luceafărul de dimineață, rezultă că luceafărul de seară este un corp iluminat de Soare, are aceeași valoare de adevăr ca și luceafărul de dimineață care este un corp iluminat de Soare. Dar este posibil ca cineva să creadă că prima frază este adevărată, în timp ce se gândește și că al doilea este fals. Prin urmare, gândul corespunzător fiecărei propoziții nu poate fi referința ei, ci altceva, pe care Frege a numit-o sens.

(Odiseu)

În al doilea rând, propozițiile care conțin nume proprii fără referință nu pot avea deloc o valoare adevărată. Cu toate acestea, fraza „Odiseu a fost lăsat la țărm în Itaca în timp ce dormea” are evident un sens, chiar dacă „Odiseu” nu are nici o referință. Gândul rămâne același indiferent dacă „Odiseu” are sau nu o referință. În plus, un gând nu poate conține obiectele despre care este vorba. De exemplu, Mont Blanc, „cu câmpurile de zăpadă”, nu poate fi o componentă a gândirii că Mont Blanc are o înălțime mai mare de 4.000 de metri. Nici nu poate un gând despre Etna să conțină bulgări de lavă solidificată.

Noțiunea de sens a lui Frege este oarecum obscură, iar neo-Fregeenii au venit cu diferiți candidați pentru rolul său. Conturile bazate pe lucrarea lui Carnap și Church tratează sensul ca o intensie sau o funcție de la lumi posibile la extensii. De exemplu, intensia de „număr de planete” este o funcție care cartografiază orice lume posibilă pe numărul de planete din acea lume. John McDowell furnizează roluri cognitive și de referință. Devitt tratează simțurile ca lanțuri cauzal-istorice care leagă numele de referent.