Modelele de limbaj și externalismul: un răspuns pentru Mandelkern și Linzen

Sursa: Gary Ostertag. 2025. Language Models and Externalism: A Reply to Mandelkern and Linzen. Computational Linguistics, 51:651–659. (Rezumat)

Articolul „Language Models and Externalism: A Reply to Mandelkern and Linzen”, semnat de Gary Ostertag, analizează problema filosofică dacă textele generate de modelele lingvistice pot avea referință, adică dacă termenii utilizați de acestea pot desemna efectiv obiecte, persoane sau tipuri de lucruri din lume. Punctul de plecare îl constituie poziția formulată de Matthew Mandelkern și Tal Linzen, potrivit căreia tradiția externalistă din filosofia limbajului, asociată în special cu Saul Kripke și Hilary Putnam, ar permite un răspuns afirmativ. Conform acestei perspective, referința unui termen nu depinde în primul rând de credințele, experiențele sau capacitățile cognitive ale vorbitorului, ci de „istoria naturală” a termenului, adică de lanțurile cauzal-istorice care leagă utilizările sale actuale de obiectul sau tipul de obiect desemnat. Astfel, chiar dacă modelele lingvistice procesează în esență șiruri de simboluri, aceste simboluri provin din texte care au asemenea istorii și ar putea, în consecință, să moștenească proprietăți referențiale.

Ostertag contestă însă ceea ce numește „externalism naiv”: ideea că simpla istorie naturală a unui nume sau termen este suficientă pentru a-i fundamenta referința. El observă mai întâi că teoria lui Kripke nu se reduce la existența unei simple legături cauzale cu obiectul desemnat. În transmiterea unui nume de la un vorbitor la altul intervine și intenția acestuia din urmă de a utiliza numele cu aceeași referință ca persoana de la care l-a învățat. Prin urmare, intențiile referențiale par să joace un rol care nu poate fi eliminat cu ușurință. În cazul modelelor lingvistice rămâne însă deschisă întrebarea dacă acestora li se pot atribui literalmente asemenea intenții.

Autorul examinează apoi argumentul externalist prin celebrul experiment mental al „Pământului Geamăn” al lui Putnam. Pe Pământ, termenul „water” se referă la H₂O, în timp ce pe Pământul Geamăn se referă la o substanță aparent identică, XYZ. Mandelkern și Linzen susțin că diferența rezultă din istoria naturală diferită a termenului: H₂O este implicată în istoria utilizării lui „water” pe Pământ, iar XYZ în cea de pe Pământul Geamăn. Ostertag acceptă că această explicație poate părea plauzibilă, dar arată că ea nu este suficientă pentru a explica de ce „water” se referă la H₂O și nu, de exemplu, la oxigen. Atât H₂O, cât și oxigenul sunt implicate în istoria cauzală a apei, astfel încât simpla participare la această istorie nu poate constitui criteriul decisiv al referinței.

Pentru a demonstra acest lucru, Ostertag recurge la teoria explicației contrastive. O întrebare de forma „De ce P?” trebuie înțeleasă, în context, ca „De ce P și nu Q?”, iar o explicație satisfăcătoare trebuie să identifice un „factor diferențiator” care apare în cazul lui P, dar lipsește în cazul alternativ Q. Aplicată problemei referinței, teoria cere identificarea acelui element care explică de ce termenul „water” desemnează H₂O și nu oxigenul. Istoria naturală nu poate îndeplini această funcție, deoarece ambele sunt prezente în lanțul cauzal relevant.

Autorul analizează și posibile încercări de rafinare a externalismului. Una ar fi să se susțină că utilizarea termenului „water” „duce înapoi”, printr-un lanț cauzal-istoric, la H₂O. Dar și oxigenul este prezent în același lanț, ceea ce nu rezolvă dificultatea. O altă variantă ar presupune deferența comunității lingvistice față de experți, în acest caz chimiștii. Nici aceasta nu este însă suficientă, deoarece chiar utilizarea științifică a termenului „water” depinde de context: chimiștii îl pot folosi diferit în funcție de compoziția izotopică, puritatea probei sau scopul experimentului. Astfel, nici comportamentul lingvistic al experților nu oferă criteriul simplu și uniform pe care externalismul naiv îl presupune.

Concluzia articolului este că „istoria naturală” a unui termen, luată singură, nu poate fundamenta proprietățile sale referențiale și, prin urmare, nu oferă calea simplă sugerată de Mandelkern și Linzen pentru a demonstra că textele produse de modelele lingvistice se referă la lucruri din lume. Ostertag nu exclude însă definitiv posibilitatea referinței în cazul modelelor lingvistice. El lasă deschise două variante: fie ar trebui să putem atribui modelelor intenții referențiale autentice, fie ar trebui formulată o teorie a referinței în care deferența față de practicile comunității să nu fie esențială. Până când una dintre aceste posibilități va fi justificată, problema referinței limbajului generat de AI rămâne dificilă și nerezolvată, iar trecerea de la simpla existență a unor conexiuni istorico-cauzale la concluzia că modelele lingvistice „vorbesc despre” obiecte reale este, în opinia autorului, mult mai problematică decât sugerează externalismul naiv.