Pitagorism

(Bustul lui Pitagora, Muzeul Capitolini, Roma. )

Pitagorismul a apărut în secolul al VI-lea î.e.n., bazat pe învățăturile și credințele deținute de Pitagora și de discipolii săi, pitagorenii. Pitagora a stabilit prima comunitate Pitagora în Croton, Italia. Comunitățile timpurii pitagoreice au existat în întreaga regiune Magna Graecia. Ei au adoptat o viață riguroasă a intelectului și reguli stricte privind dieta, îmbrăcămintea și comportamentul. După moartea lui Pitagora, disputele legate de învățăturile sale au condus la dezvoltarea a două tradiții filosofice în cadrul pitagorismului. Practicanții akousmatikoi au fost înlocuiți în secolul al IV-lea î.Hr. ca o școală importantă de filosofie mendicantă de către cinici. Filozofii pitagoreici mathēmatikoi au fost absorbiți în școala platoniciană în secolul al IV-lea î.e.n.

După instabilitatea politică din Magna Graecia, unii filozofi pitagorici au fugit în Grecia continentală, în timp ce alții s-au regrupat în Rhegium. Până în jurul anului 400 i.e.n., majoritatea filozofilor pitagoreici au părăsit Italia. Ideile pitagoreice au exercitat o influență semnificativă asupra lui Platon și, prin el, asupra întregii filosofii occidentale. Multe dintre sursele supraviețuitoare despre Pitagora provin de la Aristotel și filosofii școlii peripatetice.

Ca o tradiție filosofică, pitagorismul a fost reînviat în secolul I î.e.n., dând naștere la neopitagorism. Cultul lui Pitagora a continuat în Italia și, ca o comunitate religioasă, pitagorenii par a fi supraviețuit ca parte a sau a influențat profund cultele bahice și orfismul.

Istorie

 (Tableta Plimpton 322 înregistrează triplele pitagoreice din vremurile babiloniene.)

Pitagora a fost deja cunoscut în timpurile antice pentru elaborarea matematică a teoremei pitagoreice. Deși babilonienii au folosit această formulă de secole, Pitagora a descoperit că „într-un triunghi cu unghi drept, pătratul ipotenuzei este egal cu pătratele celorlalte două laturi”. În antichitate, Pitagora a fost de asemenea remarcat pentru descoperirea că muzica are fundații matematice. Sursele antice care îl consideră pe Filatos ca filosoful care a descoperit pentru prima oară intervalele muzicale, îl consideră și ca inventator al monocordului, o tijă dreaptă pe care o coardă și un pod mobil ar putea fi folosite pentru a demonstra relația intervalelor muzicale.

O mare parte din sursele care au supraviețuit despre Pitagora provin de la Aristotel și filosofii școlii peripatetice, care au întemeiat tradiții academice istorice, cum ar fi biografia, doxografia și istoria științei. Sursele supraviețuitoare din secolul al V-lea î.e.n. despre Pitagora și pitagorismul timpuriu sunt lipsite de elemente supranaturale. În timp ce surselor care au supraviețuit din secolul al IV-lea î.e.n. despre învățăturile lui Pitagora au introdus legende și fabule. Filosofii care au discutat despre pitagorism, cum ar fi Anaximandru, Andron din Efes, Heraclid și Neant, au avut acces la sursele istorice scrise, precum și la tradiția orală despre pitagorism, care în secolul al IV-lea î.e.n. era în declin. Filosofii neopitagoreici, care au scris multe dintre sursele care au supraviețuit despre pitagorism, au continuat tradiția legendei și fanteziei.

(Teorema lui Pitagora afirmă că în orice triunghi dreptunghic, suma patratelor catetere este egală cu pătratul ipotenuzei. Teorema poate fi scrisă ca o relație între cele trei laturi a, b și c: a² + b² = c², unde c reprezintă lungimea ipotenuzei, iar a și b lungimile celorlalte două laturi ale triunghiului.)

Cea mai veche sursă care a supraviețuit despre Pitagora și pe urmașii săi este o satiră a lui Xenofan, despre credințelel pitagoreice în transmigrarea sufletelor. Xenofan a scris despre pitagoreeni că:

”Odată au spus că el trecea pe lângă un cățeluș care era biciuit,

Și lui i s-a făcut milă și a spus:

„Nu-l mai bateți, pentru că este sufletul unui prieten

Pe care l-am recunoscut când am auzit că linge”.”

Într-un fragment supraviețuitor de la Heraclit, Pitagora și adepții săi sunt descriși după cum urmează:

”Pitagora, fiul lui Mnesarchus, a practicat cercetarea mai presus de toți ceilalți oameni, și selectând din aceste scrieri s-a făcut singur înțelept sau a dezvoltat o înțelepciune proprie: o polimație, o impostură.”

Două alte fragmente supraviețuitoare din surse antice despre Pitagora sunt ale lui Ion de Chios și Empedocle. Ambii s-au născut în anii ’90, după moartea lui Pitagora. În acel moment era cunoscut ca un înțelept, și faima lui se răspândise în toată Grecia. Potrivit lui Ion, Pitagora a fost:

”… distins pentru multitudinea virtuților și modestiei sale, chiar și după moarte are o viață plăcută sufletului său, dacă Pitagora cel înțelept a realizat cu adevărat cunoașterea și înțelegerea dincolo de ceea ce se întâmplă cu toți oamenii.”

Empedocle l-a descris pe Pitagora ca fiind „un om cu o cunoaștere covârțitoare, maestru mai ales în tot felul de lucruri înțelepte, în care a dobândit cea mai bogată înțelegere”. În secolul IV î.e.n., sofistul Alcidamas a scris că Pitagora a fost foarte onorat de italieni.

(În fresca lui Raphael, Școala din Atena, Pitagora este arătată scriind într-o carte, pe măsură ce un tânăr îi prezintă o tabletă care prezintă o reprezentare schematică a unei lire deasupra unui desen al tetrazilor sacri.)

Astăzi, oamenii de știință disting în mod obișnuit două perioade de pitagorism: începutul pitagorismului, din secolul VI până în secolul al V-lea î.e.n., și pitagorismul târziu, din secolele al IV-lea până în secolul al III-lea î.e.n. Colonia Spartană din Taranto din Italia a devenit casa multor practicieni ai pitagorismului și, mai târziu, a filosofilor neopitagoreici. Pitagora locuia și în Crotone și în Metaponto, ambele fiind colonii ahei. Sectele timpurii pitagoreice trăiau în Croton și în toată Magna Graecia. Ei s-au implicat într-o viață riguroasă a intelectului și respectând unele reguli stricte privind dieta, îmbrăcămintea și comportamentul. Ritualurile lor de înmormântare au fost legate de credința lor în nemurirea sufletului.

Sectele timpurii pitagoreice erau societăți închise, iar noii pitagoreni erau aleși pe baza meritelor și a disciplinei. Sursele antice arată că primii pitagoreni au trecut printr-o perioadă de inițiere de cinci ani de ascultare a învățăturilor (akousmata) în tăcere. Inițiații puteau deveni membri ai cercului interior printr-un test. Cu toate acestea, pitagorenii aveau voie, de asemenea, să părăsească comunitatea dacă ar fi dorit. Iamblihus a enumerat 235 de pitagoreni, printre care 17 femei, pe care le-a descris ca fiind „cele mai renumite” femei practicieni ai pitagorismului. Se obișnuia ca membrii familiei să devină pitagoreni, deoarece pitagorismul s-a dezvoltat într-o tradiție filosofică care a implicat reguli pentru viața de zi cu zi, și pitagorenii erau legați de secrete. Locuința unui pitagorean era cunoscută ca locul misterelor.

Pitagora s-a născut pe insula Samos în jurul anului 570 î.e.n., și și-a părăsit patria în jurul anului 530 î.e.n., în opoziție cu politica lui Policerce. Înainte de a se stabili în Croton, Pitagora a călătorit în Egipt și Babilonia. În Croton, Pitagora a stabilit prima comunitate pitagoreică, descrisă ca o societate secretă, și a obținut influență politică. La începutul secolului al V-lea î.e.n., Croton a dobândit o mare importanță militară și economică. Pitagora a subliniat moderarea, pietatea, respectul pentru bătrâni și stat, și a susținut o structură familială monogamă. Consiliul Croton l-a numit în posturi oficiale. Printre altele, Pitagora a fost responsabil de educația din oraș. Influența sa ca reformator politic s-a răspândit și în alte colonii grecești din sudul Italiei și din Sicilia. Pitagora a murit la scurt timp după un atac prin incendiere asupra locului de întâlnire pitagoreic din Croton.

Atacurile anti-pitagoreice în c. 500 î.e.n. erau conduse de Cylon din Croton. După aceste atacuri inițiale și moartea lui Pitagora, comunitățile pitagoreice din Croton și din alte părți au continuat să înflorească. În jurul anului 450 î.e.n., atacurile asupra comunităților pitagoreice au reapărut în Magna Graecia. În Croton, unei case unde se adunau pitagorenii i s-a dat foc și toți doi filosofii pitagoreni au ars de vii. Locurile de întâlnire pitagoreice în alte orașe au fost, de asemenea, atacate, iar liderii filosofi au fost uciși. Aceste atacuri au avut loc în contextul violenței și distrugerii răspândite în Magna Graecia. În urma instabilității politice din regiune, unii filosofi pitagoreici au fugit în Grecia continentală, în timp ce alții s-au regrupat în Regium. Până în jurul anului 400 i.e.n., majoritatea filosofilor pitagoreici au părăsit Italia. Arhitas a rămas în Italia, și surse antice arată că a fost vizitat acolo de tânărul Platon la începutul secolului al IV-lea î.e.n. Școlile și societățile pitagoreice au dispărut în secolul al IV-lea î.e.n. Filosofii pitagoreici au continuat să practice, deși nu s-au mai stabilit comunități organizate.

Potrivit surselor supraviețuitoare atorate filosofuli neopitagorean Nicomachus, Filolaus a fost succesorul lui Pitagora. Potrivit lui Cicero (de Orat III, 34.139), Filolaus era profesor al lui Arhitas. Potrivit filosofului neoplatonist Iamblihus, Arhitas, la rândul său, a devenit șeful școlii pitagoreice cam la un secol după moartea lui Pitagora. Filolaus și Euritus sunt identificați de Aristoxenus ca profesori ai ultimei generații de pitagoreni.