Povestea a trei generații de fermieri

Numele meu este Jean. M-am născut într-o familie de fermieri din Normandia între cele două războaie mondiale. Am avut fermă de generații. Suntem încă acolo, dar fiica mea și nepotul o conduc acum. Oamenii cu care am crescut muncesc cu toții la câmp. Satul nostru a fost viața noastră. Pe vremuri trăiau mult mai mulți oameni în mediul rural.

Războiul a fost iad. Am început să lucrez ferma la scurt timp după ce acesta a luat sfârșit. Aproape totul era raționalizat. Oamenii nu aveau suficientă mâncare; noi, agricultorii, nu puteam produce ceea ce aveau ei nevoie. Aveam doar o mică fermă cu vaci de lapte, porci și niște pui. Eram săraci, munca era istovitoare și viitorul părea sumbru.

Apoi, în 1960 lucrurile au început să se îmbunătățească. UE a oferit subvenții și un preț garantat pentru ceea ce produceam. Am cumpărat un tractor și remorcă, astfel încât să putem lucra mai repede; am produs mai mult cu fiecare recoltă. Dar existau puține perspective aici pe termen lung pentru tineri. Peste tot în jurul nostru, tinerii abandonau satele în căutarea unei vieți mai bune în orașe.

Nu au reușit întotdeauna. Era prin anii ’60 – epoca hippy – cu droguri și rock și toate celelalte. Tinerii își cheltuiau banii la fel de repede cum îi făceau. Unii au fost OK: ei au acum case mari și mașini mari. Alții pur și simplu au eșuat. Foarte puțini au ales să se întoarcă aici.

Eram prinși într-o capcană. Ferma mergea mai bine datorită ajutorului din partea UE. Cu mașinile noi am putut să obținem mai mult cu mai puțin efort. Ne-am asumat un risc calculat prin aducerea de noi tehnologii înaintea tuturor vecinilor noștri. Acum puteam trăi modest, dar sigur, pe baza venitului nostru. Soția mea Marie și cu mine ne-am luat prima noastră vacanță. Dar copiii noștri au început să ne întrebe despre viitorul lor. Cum mai mulți tineri au părăsit fermele și satele, lumea lor părea să fie plină de oameni mai bătrâni, ca noi, și copii mici, fără nimeni între aceste vârste. Și ei se gândeau la oraș.

Am ajutat cei trei copii ai noștri să-și clarifice propriile lor idei. Nu a fost suficient teren pentru toată lumea la fermă, și să-l împărțim nu avea niciun sens. Cei doi băieți au mers la oraș – unul a devenit inginer electronist, celălalt conductor la metrou. Întrucât aveau locuri de muncă bune, au rămas acolo. Dar fiica noastră, Amelie, iubea mediul rural. Ea a mers la colegiul agricol pentru a afla mai multe despre noi tehnici, soiuri de culturi, rase de animale și managementul fermei.

În anii 1970, noi agricultorii am avut probleme mari. Am produs suficientă hrană pentru toată lumea – de fapt, mai mult decât suficient. Rezultatul a fost surplusuri mai mari și mai mari, care costau contribuabilii UE sume mari pentru a le stoca și vinde. În 1984, Politica Agricolă Comunitară a introdus primele limite de producție. Altele au urmat apoi.

Cam în acest timp soția mea și cu mine ne-am retras la o căsuță în sat. Nu ne simțeam pregătiți să ne pensionăm. Dar noile provocări aveau nevoie de o nouă generație. Urma să fie mai greu de supraviețuit. Era bine să investim în noi tehnologii? Era bine să închiriem terenurile la vecini pentru a stimula producția? Ce animale sau vegetale au ofereau cele mai bune perspective? Acestea au fost decizii pentru Amelie. Noi eram pregătiți să-i dăm sfaturi. Dar, Amelie avea propriile ei idei – și viziunea și determinarea de a face ca lucrurile să se întâmple. Am știut că va reuși, și a reușit.