În ciuda succeselor sale extraordinare de predicție, teoria cuantică a suferit, de la începuturile ei, cu șaptezeci și cinci de ani în urmă, dificultăți conceptuale grave. Cel mai larg citat dintre acestea este problema de măsurare, cunoscută mai ales ca paradoxul pisicii lui Schrodinger. Pentru mulți fizicieni, problema de măsurare nu este, de fapt, decât o dificultate conceptuală a teoriei cuantice.
În teoria cuantică ortodoxă funcția de undă a unui sistem fizic este privită ca furnizând descrierea sa completă. Dar când analizăm procesul de măsurare în termeni cuantic mecanici, constatăm că măsurarea funcției de undă pentru sistem și aparate care rezultă din ecuația lui Schrodinger pentru sistemul compozit implică în mod obișnuit o suprapunere peste termeni corespunzând la ceea ce ne-am dori să considerăm diferitele posibile rezultate ale măsurătorilor – de exemplu, orientări diferite ale pointerilor. Deoarece pare destul de important ca rezultatul real al măsurării să facă parte din descrierea situației post-măsurare, este dificil de crezut că numai funcția de undă oferă o descriere completă a situației.
Postulatul de colaps obișnuit pentru măsurarea cuantică rezolvă această problemă în toate scopurile practice, dar numai la prețul foarte abrupt al introducerii unui observator sau a unui aparat clasic de măsurare ca element ireductibil, neanalizabil, al teoriei. Aceasta duce la o varietate de probleme suplimentare. Realitatea fizică neobservată devine drastic diferită de nivelul observat, chiar și la nivelul macroscopic al vieții de zi cu zi. Chiar și mai rău, odată cu introducerea la un nivel fundamental a noțiunilor atât de vagi precum aparatul clasic de măsurare, teoria fizică devine ea însăși neprofesionistă și defectuoasă. Noțiunile de observare și de măsurare pot fi greu de captat într-o manieră adecvată standardelor de rigoare și claritate care ar trebui cerute de o teorie fizică fundamentală. Și în cosmologia cuantică, noțiunea de observator extern este, desigur, în întregime obscură.
Ideea de colaps este, de fapt, o încercare nereușită de a se sustrage de la problema de măsurare fără a lua în serios implicațiile sale evidente: că funcția de undă nu oferă o descriere completă a realității fizice. Dacă acceptăm această concluzie, trebuie să ne întrebăm în mod firesc despre natura descrierii mai complete care ar trebui să fie o formulare mai puțin problematică a teoriei cuantice. Trebuie să întrebăm ce entități teoretice, pe lângă funcția de undă, ar putea descrie teoria? Ce obiecte și structuri matematice reprezintă entități care, potrivit teoriei, sunt simple, indiferent dacă sunt sau nu respectate? Trebuie să ne întrebăm, cu alte cuvinte, despre ontologia primitivă a teoriei, despre dacă teoria este fundamentală. Și când știm ce teorie este în realitate, măsurarea și observarea devin concepte fenomenologice secundare care, ca orice altceva dintr-o lume guvernată de teorie, pot fi analizate în termenii comportamentului ontologiei sale primitive.
Cea mai simplă posibilitate pentru ontologia primitivă este cea a particulelor descrise de pozițiile lor. Teoria corespunzătoare, pentru particulele non-relativiste, este mecanica Bohmiană.
Sursa: Sheldon Goldstein, Quantum Spacetime without Observers: Ontological Clarity and the Conceptual Foundations of Quantum Gravity
Lasă un răspuns