Puncte de basculare legate de schimbările climatice: origini, precursori și dezbateri

Sursa: Russill, C. (2015), Climate change tipping points: origins, precursors, and debates. WIREs Clim Change, 6: 427-434. https://doi.org/10.1002/wcc.344 (Rezumat)

 

Articolul lui Chris Russill, „Climate change tipping points: origins, precursors, and debates”, publicat în 2015 în WIREs Climate Change, analizează originile istorice și conceptuale ale noțiunii de „punct de basculare” (tipping point) în schimbările climatice, precum și modul în care această idee a trecut de la metaforă la concept științific și instrument de politică climatică. Autorul subliniază că noțiunea se află la intersecția dintre teoria sistemelor dinamice, teoria Gaia, studiul schimbărilor climatice bruște și comunicarea publică a riscurilor climatice.

Russill distinge între o „istorie scurtă” și una „lungă” a conceptului. În versiunea scurtă, punctele critice au devenit importante la începutul anilor 2000, odată cu consolidarea ideii că sistemul climatic poate suferi schimbări rapide, neliniare și greu reversibile. Un raport al National Academy of Sciences din 2002 a prezentat schimbarea climatică abruptă drept o nouă paradigmă științifică. În anii 2004–2005, cercetători precum Richard Alley, John Schellnhuber și James Hansen au început să utilizeze expresia „tipping point” pentru a explica publicului și factorilor politici riscurile unor asemenea transformări.

Istoria mai lungă a conceptului începe însă cu dezvoltarea teoriei sistemelor dinamice și a ecologiei matematice în anii 1960–1970. Cercetările lui Edward Lorenz asupra sistemelor atmosferice au arătat că variații foarte mici ale condițiilor inițiale pot produce evoluții radical diferite ale unui sistem complex. În ecologie, Robert May și C. S. Holling au analizat stabilitatea, haosul, reziliența și existența mai multor stări stabile alternative. Astfel, un sistem poate suporta perturbații până la un anumit prag, după care poate trece rapid într-o altă stare.

În anii 1980, William C. Clark a încercat să aplice aceste idei politicii climatice. El considera că problema emisiilor de CO₂ nu trebuia tratată doar prin estimarea unor evoluții graduale, ci ca o problemă de evaluare și gestionare a riscului, care să ia în calcul și posibilitatea unor schimbări extreme sau catastrofale. În această perspectivă, politica trebuie să țină seama nu numai de ceea ce este cel mai probabil să se întâmple, ci și de evenimente cu probabilitate redusă, dar cu efecte foarte mari.

Un precursor important al ideii de punct critic a fost studiul circulației termohaline din Atlantic. Wallace Broecker a descris circulația oceanică globală prin metafora unei „benzi transportoare” și a sugerat că aceasta ar putea funcționa asemenea unui comutator climatic. Datele paleoclimatice privind evenimentele Dansgaard–Oeschger indicau faptul că, în trecut, clima Terrei trecuse rapid de la un regim la altul. O posibilă perturbare a circulației Atlanticului produsă, de exemplu, de topirea gheții Groenlandei a devenit astfel unul dintre modelele conceptuale pentru ceea ce avea să fie numit ulterior „tipping point”.

În jurul anului 2000, John Schellnhuber a avut un rol central în introducerea conceptului în știința climatică. Împreună cu Hermann Held, el a discutat despre „choke points” și „switch points”, adică praguri critice ale sistemului Terrei. Ulterior, Schellnhuber și Tim Lenton au dezvoltat noțiunea de „tipping elements”, componente ale sistemului climatic capabile să treacă într-o stare fundamental diferită după depășirea unui anumit prag. Ideea a condus inclusiv la propunerea unor sisteme de avertizare timpurie pentru identificarea apropierii de asemenea tranziții.

Un aspect important al articolului este însă faptul că „tipping point” nu este numai un termen științific. Expresia provenea deja din științele sociale, fiind folosită de Thomas Schelling pentru descrierea schimbărilor rapide în structura cartierelor urbane și popularizată ulterior de Malcolm Gladwell. În climatologie, metafora a devenit extrem de eficientă deoarece sugerează intuitiv existența unui prag după care schimbarea devine rapidă și dificil de oprit. James Hansen a utilizat-o în 2005 pentru a avertiza că omenirea s-ar apropia de puncte dincolo de care sistemul climatic s-ar modifica dramatic.

Această forță metaforică a generat însă controverse. Un caz important îl reprezintă gheața marină arctică. Unele cercetări au sugerat existența unui punct critic în topirea gheții estivale, în timp ce alte studii și rapoartele IPCC au concluzionat că dispariția gheții ar putea fi rapidă și gravă fără a implica neapărat un „tipping point” în sensul strict al unei tranziții ireversibile.

Russill consideră că disputa nu poate fi redusă la o simplă problemă de definiție. Termenul funcționează simultan ca noțiune tehnică și metaforă culturală. În limbajul comun, un punct critic sugerează adesea un „punct fără întoarcere”; în teoria sistemelor dinamice, însă, unele tranziții pot fi reversibile. Tocmai această suprapunere între sensurile populare și cele științifice produce ceea ce cercetătorii au numit „confuzie semantică”.

În concluzie, autorul susține că noțiunea de tipping point a schimbat profund modul în care este perceput riscul climatic. Ea a făcut mai vizibile riscurile generate de schimbările bruște, neliniare și greu de reprezentat prin modelele probabilistice tradiționale. Dar utilizarea responsabilă a conceptului necesită înțelegerea atât a fundamentelor sale în teoria sistemelor dinamice, cât și a rolului metaforelor în construirea relației dintre știință, societate și politică. În loc ca metafora să fie privită ca un simplu defect al limbajului științific, Russill propune analizarea modului în care ea modelează concepțiile despre climă și influențează deciziile colective privind riscul.