Afirmația că legile empirice sunt derivate din legile teoretice este o super-simplificare. Nu este posibil să le deducem direct deoarece o lege teoretică conține termeni teoretici, în timp ce o lege empirică conține doar termeni observabili.
Un exemplu este legile trebuie să descriu proprietățile fizice ale moleculelor gazului. Ipoteza inițială în sec. 19 a fost că toate moleculele au aceeași viteză, abandonată ulterior în favoare unei distribuții de probabilitate a vitezelor. Din aceste legi despre non-observabile (moleculele) trebuiau deduse legi legate de observabile (temperatură, presiune, etc.). Pentru aceasta, a fost nevoie de ceva în plus pentru a trece de la o lege empirică din o lege teoretică; aceasta a fost un set de reguli de corespondență care a pus în corespondență termenii teoretici cu termenii empirici.
Un exemplu al unei astfel de reguli este: „Dacă există o oscilație electromagnetică de o anumită frecvență, atunci există o culoare vizibilă albastru de o anumită nuanță.” Aici se conectează ceva neobservabil (oscilația electromagnetică) de ceva observabil (culoarea).
Un alt exemplu este relația dintre temperatură și energia cinetică medie a moleculelor unui gaz.
Diferiți scriitori au nume diferite pentru aceste reguli de corespondență. P. W. Bridgman le numește ”reguli operaționale”. Norman R. Campbell vorbește despre ele ca despre un „dicționar„, un nume sugestiv pentru setul de reguli.
Termenii teoretici nu pot fi definiți niciodată pe baza termenilor observabilelor, deși invers este posibil uneori.
Oamenii de știință înțeleg diferit termenii non-observabili față de filosofi, care nu sunt mulțumiți cu explicațiile teoretice ale primilor, filosofii rămânând astfel cu problemele ne-elucidate. Dar Carnap consideră că nu e nicio problemă aici, e vorba doar de o întrebare incorect formulată. Nu ar trebui să se ceară definiții care nu pot fi date, uneori. Există o tentație de a crede că, atunci când un om de știință introduce termeni teoretici, el ar trebui să fie și capabil să le definească în termeni familiari. Dar acest lucru nu este posibil. Dar se pot descrie comportamentele acestor termeni, pentru a se obține o imagine a lor.
Dar un fizician poate descrie comportamentul non-observabilelor numai prin legile teoretice, care conțin doar termeni teoretici. Prin urmare, trebuie să renunțăm la ideea că definițiile de tipul celor care pot fi furnizate în termeni observabili pot fi formulate și în termeni teoretici.
Bridgman a vorbit despre reguli ca fiind „definiții operaționale„. Bridgman a afirmat că nu există doar un concept despre, de ex., intensitatea curentului electric, ci o duzină de concepte. Fiecare procedură prin care poate fi măsurată o magnitudine oferă o definiție operațională pentru acea magnitudine. Deoarece există proceduri diferite pentru măsurarea curentului, există concepte diferite. Din motive de conveniență, fizicianul vorbește doar despre un concept de curent. Strict vorbind, credea Bridgman, ar trebui să se recunoască mai multe concepte diferite, fiecare definit printr-o altă procedură operațională de măsurare.
Practic este vorba de două limbaje fizice diferite. În procedura obișnuită va fi folosit un singur concept. Utilizarea conceptului în legile tale teoretice se datorează faptului că regulile operaționale sunt doar reguli de corespondență, deci orice pretenție de a avea o definiție operațională a conceptului teoretic trebuie abandonată. Bridgman vorbește de definiții operaționale doar pentru că nu vorbea despre un concept general, ci despre concepte parțiale, fiecare definită printr-o altă procedură empirică.
Reichenbach vorbește despre ceea ce numește „definiții corelative„. Corelația este, probabil, un termen mai bun decât definiția pentru regulile lui Bridgman. Reichenbach dă exemplul geometriei lui Hilbert ca un sistem axiomatic neinterpretat, cu termeni (punct, linie, etc.) neinterpretați, dar atunci când geometria este aplicată fizicii acești termeni trebuie să fie legați de ceva în lumea fizică, deci trebuie să avem reguli pentru stabilirea conexiunii. Nu ar trebui să vorbim despre aceste reguli ca definiții. Ele nu sunt definiții în niciun sens strict. Nu putem da o definiție adecvată a conceptului geometric de „linie” prin referire la orice în natură. Același lucru este valabil pentru toate celelalte concepte teoretice ale fizicii. Strict vorbind, nu există „definiții” ale unor astfel de concepte. Carnap preferă termenul lui Reichenbach „definiții corelative”celui de „definiții operaționale” al lui Bridgman, numindu-le în mod propriu „reguli de corespondență”.
Campbell vorbește despre entitățile din fizica teoretică ca entități matematice. Asta implică funcții matematice de corelare reciprocă. Dar nu sunt entități matematice de tipul celor definite în matematică pură (numere, funcția logaritmului, funcția exponențială, etc). Nu este posibil să se definească termeni fizici precum „electron” și „temperatură” prin matematica pură. Condițiile fizice pot fi introduse numai cu ajutorul constantelor non-logice, bazate pe observațiile lumii reale. Există o diferență esențială între un sistem axiomatic în matematică și un sistem axiomatic în fizică.
Termenii într-un sistem matematic axiomatic pot fi definiți în logică. Nu este nevoie să se stabilească o legătură între acești termeni și observabilele fizice, ca „albastru” și „fierbinte”. Termenii au doar o interpretare logică; nu este necesară nicio legătură cu lumea reală. Uneori, un sistem axiomatic în matematică se numește o teorie. Matematicienii vorbesc despre teoria seturilor, teoria grupurilor, teoria matricelor, teoria probabilităților. Aici cuvântul „teorie” este folosit într-un mod pur analitic, care denotă un sistem deductiv care nu face referire la lumea reală. O astfel de utilizare a cuvântului „teorie” este complet diferită de utilizarea sa în teoriile empirice.
Un sistem postulat în fizică nu poate avea, ca teorii matematice, o izolare față de lume. Termenii lui axiomatici trebuie interpretați prin reguli de corespondență care leagă termenii cu fenomene observabile. Această interpretare este neapărat incompletă. Sistemul este lăsat deschis pentru a face posibilă adăugarea de noi reguli de corespondență.
Există pericolul ca noile reguli de corespondență să fie incompatibile între ele sau cu legile teoretice. Dacă nu se produce o astfel de incompatibilitate, se pot adăuga noi reguli de corespondență, sporind astfel valoarea de interpretare specificată pentru termenii teoreticieni, dar indiferent de cât de mult se dezvoltă, interpretarea nu este niciodată finală în fizică. În matematică, interpretarea logică a unui termen axiomatic este completă. Rezultă un alt motiv de reticență în a vorbi despre termenii teoretici ca fiind „definiți” prin reguli de corespondență, Aceasta tinde să blureze diferența importantă dintre natura unui sistem axiomatic în matematica pură și unul în fizica teoretică.
Este posibilă interpretarea unui termen teoretic prin reguli de corespondență astfel încât să nu mai fie posibilă o interpretare suplimentară? Dacă ar fi posibil, atunci termenul nu ar mai fi teoretic, va deveni parte a limbajului observațional. În istorie au existat doar perioade staționare ale unor teorii, dar niciodată nu au fost considerate complete. Nu există nici un fel de cunoaștere a faptului dacă este vorba despre un proces infinit sau despre faptul că în cele din urmă va exista un final.
Ar putea fi privită în acest fel. Nu există nicio interdicție în fizică împotriva introducerii regulilor de corespondență pentru un termen atât de puternic încât termenul devine explicit definit și, prin urmare, încetează să mai fie teoretic. Nici nu există nicio bază pentru presupunerea că va fi întotdeauna posibil să se adauge noi reguli de corespondență. Majoritatea fizicienilor sunt împotriva regulilor de corespondență atât de puternice încât termenul teoretic devine explicit definit. Mai mult, este o procedură complet inutilă. Nimic nu este câștigat de ea. Ea are chiar efectul negativ al blocării progresului.
Sursa: Rudolf Carnap, ”The Nature of Theories”
Lasă un răspuns