Tanatodoxia (de la thanatos – moarte; doxa – opinie în limba greacă) reprezintă concepţia despre moarte, fie a unui individ, fie a unui grup social, fie a unei culturi.
Pe de altă parte tanatodoxia indică (aparent paradoxal) forma de vitalitate şi gradul de vitalitate. Prin vitalitate se înţelege o anumită energie a individului sau a grupului social, energie necesară, pentru adaptarea la mediul de viaţă şi la mediul social precum şi pentru a-i asigura acestuia existenţa, respectiv supravieţuirea în diverse condiţii şi solicitări ale mediului de viaţă sau ale mediului social, precum şi pentru a rezista la diverse agresiuni (aceştia reprezentând vectorii sau direcţiile externe de acţiune). Pe de altă parte, vitalitatea permite realizarea aspiraţiilor (şi reprezintă vectorii sau direcţiile interne de acţiune sau care sunt generate din „interiorul” individului sau grupului social). Astfel concepţiile de tipul „Moartea eternă” indică un optimum de vitalitate, o vitalitate medie la un moment dat, respectiv o vitalitate „suficientă”. Concepţiile de tipul ” Dincolo de moarte ” pot indica :
- a) fie un exces de vitalitate (vitalitate „arhisuficientă”) – cazul extrem fiind reprezentat de varianta (d) ” Nemurirea ” ;
- b) fie un deficit de vitalitate (vitalitate „insuficientă”) – cazul extrem fiind reprezentat de varianta ( c3 ) ” Reîncarnarea „.
Ca urmare, individul (sau grupul social) poate invoca: fie o continuare a unor activităţi, pentru eliminarea surplusului de vitalitate (situaţia „a „), fie o amânare a acestor activităţi, pentru refacerea energiei, pe care am denumit-o vitalitate (situaţia „b” ).
Concepţia despre moarte (tanatodoxia) se poate modifica, la acelaşi individ sau grup social în funcţie de schimbarea vectorilor externi sau interni de acţiune (respectiv în funcţie de schimbarea relaţiilor cu mediul de viaţă sau cu mediul social sau în funcţie de schimbarea aspiraţiilor de moment), după cum este posibil să rămână aceeaşi un timp nedefinit – vitalitatea să rămână aşadar nemodificată. Spre exemplu, în general, introvertiţii (persoanele care sunt preocupate sau obsedate de viaţa lor interioară, dezinteresându-se de lumea exterioară şi care au fie un exces, fie un deficit de vitalitate) au concepţii ale morţii de tipul „Dincolo de moarte„, iar extravertiţii (persoane caracterizate prin proiectarea tendinţelor psihice interioare asupra lumii înconjurătoare, aşadar persoane caracterizate prin exteriorizarea sentimentelor, prin sociabilitate şi printr-o vitalitate suficientă) au concepţii ale morţii de tipul „Moartea eternă „. Pe de altă parte, tanatodoxia indică şi complexitatea relaţiilor interpersonale din perspectiva concepţiei despre moarte şi de asemenea indică şi disponibilitatea de declanşare a unor fenomene paranormale. Aşadar tanatodoxia (concepţia despre moarte) îndeplineşte două funcţii (în viaţa individului sau a grupului social): o funcţie normală (de tip cibernetic – de autoreglare a individului sau de reglare internă a grupului social la mediu) şi o funcţie paranormală (de tip parapsihologic – de amorsare sau de stimulare a unor facultăţi sau reacţii paranormale). Dar având în vedere marea variabilitate a condiţiilor de mediu şi a vectorilor interni de acţiune (a aspiraţiilor), aceasta conduce şi la variabilitatea tanatodoxiei atât la acelaşi individ sau grup social, ca evoluţie în timp, cât şi la un individ sau grup social la altul. Niciodată nu se va realiza o eliminare a unei concepţii în favoarea alteia sau nu se va ajunge la o „supremaţie” definitivă a unei concepţii, decât, cel mult, pe o anumită perioadă de timp.
In concluzie, tanatodoxia (concepţia despre moarte) are rolul de adaptor şi reglator sau coordonator energetic la mediu şi de contactor sau excitator (sau declanşator) paranormal.
Câteva remarci
- Ar mai fi o situaţie – aceea în care individul sau grupul social nu are o concepţie despre moarte (nu îşi pune problema morţii) respectiv prezintă atanatodoxie, cum ar fi situaţia unor categorii de bolnavi psihici, sinucigaşi, maniaci, dar nu numai. În cazul acestora vitalitatea este dispersată, haotică, echilibrul psihosomatic, psihosocial şi legat de mediul de viaţă, este instabil. Dar, în afara acestora, mai este şi situaţia copiilor din primii ani de viaţă care nu au, ceea ce am denumit, concepţii despre moarte… Şi în acest caz vitalitatea lor este dispersată şi dacă nu va fi coordonată de către persoane adulte (sau dacă nu vor exista condiţii de mediu favorabile), atunci va fi foarte dificil ca aceşti copii să supravieţuiască…
- Concepţiile denumite ” Moartea eternă ” au şi o variantă de genul „Dincolo de moarte „, dar referitoare fie la prelungirea nedefinită a vieţii (prin anabioză, conservare a organismului la temperaturi joase), fie se referă la prelungirea vieţii prin urmaşi sau descendenţi – părinţii se regăsesc în copii, fie referitoare nu atât la substratul material cât la unul ideatic, la realizările culturale (de genul… „ce laşi în urma ta”), la „supravieţuirea ” culturală, iar aceasta are rolul de a optimiza vitalitatea.
În acest context, este de amintit „cazul” Giordano Bruno – acesta se pare că era adeptul unei concepţii de tipul „Moartea eternă „, dar credea în supravieţuirea culturală, în supravieţuirea ideilor sale; această concepţie a realizat o optimizare a vitalităţii sale, ceea ce i-a permis să înfrunte condamnarea la moarte, respectiv arderea pe rug; în sensul acesta… “Pe mine mă puteţi arde, dar nu veţi putea arde şi ideile mele, care vor supravieţui peste veacuri…”
- Referitor la varianta “Reîncarnarea” , această variantă implică următoarele probleme:
> Nu se poate stabili cu exactitate momentul istoric când a început “procesul” de reîncarnare; a început cu primii oameni, cu epoca de piatră, în evul mediu ? Când a început şi de ce ?
> Nu se poate stabili cu exactitate dacă reîncarnarea este specifică speciei umane sau este valabilă şi pentru tot regnul animal şi pentru regnul vegetal.
> Cum se poate explica modul în care are loc reîncarnarea în condiţiile “exploziei” demografice din secolul XX; creşterea numărului oamenilor implică faptul că toţi aceşti oameni ar fi trebuit să fi existat şi în alte epoci istorice, ceea ce este infirmat de sursele istorice.
- Este interesantă o anumită legătură între reîncarnare şi călătoria în timp – prin regresia hipnotică (procedeu care este folosit pentru a demonstra existenţa reîncarnării) se poate călători în timp, respectiv când persoana supusă regresiei a trăit; aceasta pe de o parte, pe de altă parte, este de semnalat că reîncarnarea nu încalcă principiul ireversibilităţii timpului – o persoană nu se poate reîncarna în trecut ci numai în viitor (o persoană care a murit în anul 1960 nu se poate reîncarna apoi într-un an din trecut, spre exemplu în anul… 1473 ci numai în viitor, spre exemplu, în anul 2245); ce s-ar întâmpla dacă s-ar reîncarna, totuşi în trecut, întreg procesul istoric, s-ar perturba, s-au nu ?
- Este interesant de remarcat că indivizii sau grupurile sociale care au o anumită concepţie despre moarte, (de exemplu concepţiile de tipul „Moartea eternă„) au opinii despre celelalte concepţii, (de exemplu despre concepţiile „Dincolo de moarte” ) de ostilitate, de ironie, de indiferenţă. Aceasta pare să arate că, în fond, vitalitatea acestora are o anumită inerţie, tinde să se conserve, cel puţin pe o anumită perioadă de timp… Într-adevăr, fiecare îşi „apără” concepţia despre moarte (tanatodoxia) deci vitalitatea, prin ostilitate, ironie, indiferenţă, etc. , chiar dacă ulterior, în urma unor situaţii extreme, de cele mai multe ori în urma unor stări de încordare, de zbucium sufletesc, şi-o poate schimba.
Concepţia despre moarte (tanatodoxia) este corelată cu concepţia despre timp (cronodoxia – în limba greacă: cronos – timp, doxa – părere, opinie). O departajare mai fină în ceea ce priveşte suficienţa, excesul sau deficitul de vitalitate se face prin studiul organizării timpului, respectiv prin studiul concepţiei despre timp. Se pot distinge şase tipuri de cronodoxii care pot fi corelate cu diferite concepţii despre moarte (prelucrare după Cotrău, L. – Prefaţă la volumul “E. A. Poe – Prăbuşirea casei Usher”, Editura Univers, Bucureşti, 1990):
- izocronia : înseamnă a trăi timpul, realitatea, aşa cum este, înseamnă a trăi în prezent, în spaţiul şi mediul dat;
- hipercronia : înseamnă eliberarea de teroarea temporalităţii; prezentul, trecutul, viitorul nu mai au importanţă, nu au nimic deosebit, înseamnă situarea „deasupra timpului”, „transcendentul ” ;
- hipocronia : înseamnă „a fi sub timp”, înseamnă a trăi acut fluxul temporal;
- retrocronia : trăirea în trecut, nostalgia …
- neocronia : trăirea în viitor, aspiraţia, speranţa, iluzia …
- acronia : trăirea fără timp, „anularea timpului”, eternitatea, trăirea rutinieră, fără ieri, fără mâine, un veşnic prezent „imobil „.
Izocronia, retrocronia, sunt în general specifice acelor concepţii de tipul „Moartea eternă„, iar hipercronia, hipocronia, acronia sunt specifice concepţiilor de tipul „Dincolo de moarte„.
Pe de altă parte, din punctul de vedere al organizării timpului, se disting două direcţii timpul neorganizat (fără program), cu două variante:
a1) activităţi cu elemente noi, nerepetabile (este o trăire haotică, la voia întâmplării);
a2) activităţi repetabile, de rutină (este o trăire alternantă, cu perioade de organizare şi apoi de dezorganizare);
- a) timp organizat după un program prestabilit, cu aceleaşi variante:
b1) activităţi cu elemente noi, nerepetabile (indică trăirea succesivă a clipelor care dă sentimentul de echilibru);
b2) activităţi repetabile, de rutină (este o trăire rigidă, fără sfârşit).
→ Cazul a1) este specific momentelor de trecere de la o tanatodoxie la alta (când individul sau grupul social oscilează de la o concepţie asupra morţii la alta).
→ Cazul a2) este specific concepţiilor de tip “Moartea eternă”.
→ Cazul b1) este comun atât concepţiilor de tipul “Dincolo de moarte” cât şi concepţiilor de tipul “Moartea eternă”.
→ Cazul b2) este specific concepţiilor de tipul “Dincolo de moarte”.
- Tanatodoxia (concepţia despre moarte) este corelată cu tipurile de relaţii interpersonale.
În general sunt de trei categorii: relaţii de simpatie, relaţii de antipatie, relaţii de indiferenţă, fiecare dintre aceste relaţii interpersonale fiind de diferite intensităţi, existând totodată variaţii şi tranziţii de la o categorie de relaţie la alta. De exemplu, relaţia de simpatie poate varia de la simpla atenţie sau atracţie până la dragoste deosebită, iar relaţia de antipatie poate varia de la simpla repulsie, până la ura nestinsă, ori indiferenţa, poate varia de la ignorarea “tăcută” , până la ignorarea “ameninţătoare”. O măsură a intensităţii relaţiilor interpersonale o constituie interesul. Interesul exprimă mărimea sau gradul relaţiei interpersonale, fiind zero în cazul indiferenţei “totale” şi variind de la valori pozitive pentru simpatie, la valori negative pentru antipatie. Interesul reprezintă de asemenea o direcţionare (vectorizare) a vitalităţii. În timp ce relaţia de simpatie implică stimularea energiei pozitive, benefice, relaţia de antipatie implică stimularea energiei negative, distructive, malefice, iar relaţia de indiferenţă nu stimulează vreo energie (pozitivă sau negativă). Moartea unei persoane “inversează” situaţia. Astfel dacă persoana decedată a fost simpatizată de către o altă persoană, acest fapt induce persoanei respective energie negativă distructivă (stres, jale, tristeţe, chiar impulsuri spre suicid, în funcţie de intensitatea simpatiei).
Dacă persoana a fost apropiată sau foarte apropiată unui individ cu care a convieţuit timp îndelungat, moartea acelei persoane apropiate va produce individului dezorganizări în sistemul de valori, de reflexe, de imagini, de aspiraţii, fixaţii, etc., conducând la stări psihopatologice şi chiar la sinucidere…
Aceasta reprezintă un şoc, o agresiune, fiindcă persoana respectivă îşi dezvoltase o serie de invarianţi de acţiune (stereotipii, rutine, etc.), valori, aspiraţii, legături afective, etc., care odată cu moartea individului sunt distruse, producând aşadar dezorganizări, prăbuşiri ale unui sistem de valori ceea ce implică fie distrugerea totală a persoanei, fie eforturi deosebite de reorganizare, restructurare, etc. Dacă persoana decedată a fost indiferentă altei persoane, şocul, stresul, este substanţial micşorat şi nu rămâne decât, eventual, compasiunea, fiindcă individul este astfel atenţionat că o aceeaşi soartă o va avea şi el… În sfârşit, dacă persoana decedată a fost dispreţuită sau invidiată de către altă persoană, aceasta îi va induce persoanei respective, în cel mai bun caz indiferenţă, dar, de regulă, satisfacţie pentru că prin decesul persoanei dispar o serie de invarianţi de acţiune (reprezentări) dezagreabili sau chiar agresivi ori care generau un stres deosebit sau tensiuni psihice persoanei respective. Astfel moartea persoanei considerate antipatică (aşadar persoana care inducea stări tensionate, stres – teamă, durere, teroare, etc. – prin urmare energie negativă) va conduce implicit şi la dispariţia acestora odată cu moartea sa şi implică de fapt inducerea de energie pozitivă. Cu cât persoana decedată a fost mai simpatizată în timpul vieţii, moartea acesteia va dezorganiza persoana sau persoanele care au simpatizat-o, au preţuit-o, în timp ce, din contra, dacă în timpul vieţii a fost antipatizată, moartea sa va produce reorganizări persoanelor care o antipatizau. Este de fapt un joc al creşterii şi scăderii “psihoentropiei” (psihoentropia fiind o măsură a dezorganizării psihice) legat de acest eveniment crucial în existenţa unui om, a unei personalităţi.
- Dar urmările în grupul social prin moartea unui individ pot conduce şi la diverse restructurări (în ierarhia socială, responsabilităţile persoanei decedate sunt preluate de către altă persoană, etc.). Pe plan social, moartea produce destabilizare în cadrul organizării ierarhice a societăţii. Prin moartea unui individ care ocupă o anumită funcţie în cadrul societăţii, se produc reorganizări, restructurări; de asemenea se produce (sau se generează) informaţie, prin restructurarea ce urmează morţii acelui individ, informaţie care va avea un anumit rol în cadrul existenţei societăţii respective. În contextul mai restrâns al familiei, moartea unui individ va produce, de asemenea, restructurări în organizarea familiei respective. În general, moartea produce instabilitate pe plan social şi de aici prin restructurările ce urmează se generează informaţie, care este esenţială pentru supravieţuirea societăţii în ansamblu, tot aşa cum moartea celulelor unui organism (în timpul vieţii acelui organism) înseamnă de fapt stabilitatea sau supravieţuirea organismului (pe o anumită perioadă de timp). Se pare că este o regulă: instabilitatea părţilor implică stabilitatea întregului…
- Pe de altă parte, în timpul vieţii se creează conexiuni între aurele bioenergetice sau biocâmpurile indivizilor ce alcătuiesc un grup social (familie, comunitate…). Moartea unui membru al grupului social înseamnă şi destrămarea relaţiilor sau a conexiunilor bioenergetice. Aceasta implică restructurarea sau reorganizarea corpului subtil (sau a aurei bioenergetice) a fiecărui membru din grupul social…
Este de semnalat şi faptul că trebuie făcută o distincţie clară între moartea singulară sau moartea unui individ oarecare şi moartea colectivă sau moartea mai multor oameni… Efectele asupra celor rămaşi în viaţă, sunt diverse, spre exemplu indiferenţă, depresie profundă şi chiar sinucidere…
Şi mai este ceva… Şi anume presimţirea morţii… Sunt unii oameni care presimt fie propria moarte, fie moartea altora. Presimţirea morţii este o calitate sau o capacitate paranormală şi este corelată cu anumite caracteristici ale aurei bioenergetice…
- De remarcat şi un alt aspect privind relaţiile omului cu animalele… Moartea unui animal poate avea aproape aceleaşi consecinţe asupra unei persoane, ca şi moartea unui om, dacă între persoana respectivă şi animal (câine, cal, pisică, papagal, etc.) au existat relaţii afective deosebite… Se cunosc multe cazuri când după moartea unor animale de companie, stăpânii acestora au suferit enorm şi chiar şi-au schimbat comportamentul şi felul de a fi…
- O altă remarcă se referă la religie. Tanatodoxia şi cronodoxia sunt probleme fundamentale ale oricărei religii corelate cu teodoxia (de la cuvintele greceşti teo – zeu, divinitate; doxa – părere), respectiv cu concepţia despre divinitate. În general religiile sunt tanatodoxii de tipul “Dincolo de moarte ”, iar cei ce împărtăşesc aceste religii, au fie un exces, fie un deficit de vitalitate.
- Este de remarcat şi următorul aspect. Alături de tanatodoxie care reprezintă concepţia despre moarte, indicând forma şi gradul de vitalitate, biodoxia (din limba greacă – bios – viaţă; doxa – părere, opinie), reprezintă concepţia despre viaţă a unui individ sau a unui grup social. Biodoxia reprezintă de asemenea, capacitatea de a crea sau de a genera vitalitate şi de a o conserva. În sfârşit, biodoxia reprezintă instinctul de supravieţuire al unui individ sau al unui grup social. Este evident că nu există tanatodoxie fără biodoxie, respectiv nu există o concepţie despre moarte fără o concepţie despre viaţă, adică orice concepţie despre moarte are înglobată, explicit sau nu, o concepţie despre viaţă. Biodoxia (concepţia despre viaţă) reprezintă în ultimă instanţă, “instinctul vieţii” sau “instinctul de conservare al vieţii”.
Dacă tanatodoxia (concepţia despre moarte) are, aşa cum s-a specificat mai înainte, rolul de adaptor şi reglator energetic la mediu precum şi de contactor sau excitator paranormal, biodoxia (concepţia despre viaţă) are rolul de generator şi stabilizator energetic la mediu, precum şi de compensator sau reglator paranormal.
În cazul în care individul (sau grupul social) nu are o concepţie despre moarte (nu îşi pune problema morţii), atunci când prezintă atanatodoxie, respectiv atunci când vitalitatea este dispersată, haotică, atunci când echilibrul psihosomatic, psihosocial şi legat de mediul de viaţă este instabil, biodoxia (concepţia despre viaţă) lipseşte, vitalitatea generată se pierde, vitalitatea nu este stabilizată, este ceva analog, poate, cu apa care circulă printr-o conductă şi la un moment dat, când conducta se sparge, apa se împrăştie peste tot. Aşadar există o interdependenţă strânsă între tanatodoxie (concepţia despre moarte) şi biodoxie (concepţia despre viaţă) una decurgând din cealaltă: cunoscând tanatodoxia rezultă şi biodoxia şi invers…
- Ar mai fi de semnalat, succint, următorul aspect: concepţiile despre moarte sunt în general specifice unor tipuri de societăţi, care pot fi spre exemplu clasificate în funcţie de gradele de constrângere ale indivizilor care alcătuisc societăţile respective, astfel:
- constrângere maximă, libertate minimă (societăţile totalitare) – concepţii radicale fie de tipul “Moartea eternă”, fie de tipul “Dincolo de moarte”, nu există cale de conciliere;
- constrângere medie, libertate medie (societăţile permisive) – concepţii eterogene, pot exista concesii;
- constrângere minimă, libertate maximă (societăţile liberale) – concepţii diverse, personalizate, există posibilitatea de a coopera dar şi de a se genera diverse conflicte.
În cazul societăţilor primitive, concepţiile despre moarte par a fi de tipul “Dincolo de moarte”, după cum aflăm de la Wikipedia, enciclopedia liberă (http://ro.wikipedia.org/wiki/Escatologie):
„Chiar și la popoarele primitive, antropologii admit existența unor credințe religioase, incluzând ideea unei existențe după moarte.”
- În aproape toate domeniile artei (pictură, literatură, dramaturgie, muzică, sculptură, poezie, cinematografie, dans) se întâlnesc multe reprezentări ale morţii. Artiştii îşi expun în feluri diferite concepţiile despre moarte… Ce semnificaţie ar avea reprezentările artistice despre moarte ? Mi se pare evident că aceste reprezentări transmit de fapt un mesaj, un mesaj codificat adresat altor oameni în scopul de a-i determina pe aceştia să accepte o anumită concepţie despre moarte (tanatodoxie)…
Voi da numai un citat dintr-o carte veche, intitulată “Enigma Morţii”, scrisă de dr. Iosif Westfried şi apărută în anul 1921, Bucureşti, la Editura Gutemberg.
La paragraful “Arta Macabră”, autorul dă următorul exemplu:
<<Celebra operă macabră în secolul al XVII-lea e aceea a lui Houasse, care a redat un tablou descris foarte bine de către Richter: “un soldat avid speră să găsescă un tezaur într-o bucată de părete împodobit într-un pilastru şi sculpturi, înapoia căreia el a crezut că recunoaşte un vid. El spulberă păretele din răsputeri şi zăreşte în cavitate o lampă sepulcrală, care luminează un cadavru putrezit, plin de viermii ca-l devoră”>> (pag.23).
(Autorul citează din revista medicală franceză “AESCULAPE”, din martie 1913.)
În artă, concepţiile despre moarte sunt foarte nuanţate, foarte diverse şi foarte sugestive şi impresionante (tocmai pentru a impune concepţia despre moarte a autorului operei de artă)…
- Concepţiile despre moarte şi despre naştere (creaţie); nemurirea
Dacă moartea este sfârşitul vieţii, naşterea (sau creaţia ori geneza) este începutul acesteia şi ar trebui să existe tot atâtea concepţii despre naştere câte sunt pentru moarte. Însă nu este chiar aşa. Astfel, referitor la naştere (sau în general, la creaţie), se pot distinge, câteva concepţii:
– concepţia mistică – omul a fost creat de către fiinţe supranaturale;
– concepţia religioasă – omul a fost creat de căre Dumnezeu, (după chipul şi asemănarea SA)
– concepţia evoluţionistă (materialistă) – omul a apărut ca urmare a unei evoluţii: evoluţia unor organisme inferioare care au ajuns (prin selecţie naturală) la stadiul de organism dezvoltat;
– concepţia paleoastronautică – omul a rezultat ca urmare a unor experimente genetice, experimente efectuate de către fiinţe extraterestre;
– concepţia spiritistă – omul este rezultatul întrupării unor spirite…
Aceste concepţii despre creaţie (naştere) oarecum se suprapun sau se completează cu concepţiile despre moarte. Spre exemplu, aşa-numita concepţie „Moartea eternă” se poate completa cu concepţia evoluţionistă (omul va muri la un moment dat şi… atât, vor fi alţi oameni care se vor naşte şi care apoi vor muri).
Apoi, dacă ne referim la reîncarnare, se poate spune următoarele: viaţa unui om se sfârşeşte la un moment dat, dar apoi, după un timp, se naşte din nou (se reîncarnează); nu există nici moarte, dar nici naştere absolută, există numai o moarte şi o naştere… relativă, totul este o iluzie – iluzia morţii, iluzia naşterii şi a vieţii…
Poate că, în ultimă instanţă, ar trebui ca orice concepţie despre naştere sau creaţie (pe care o putem denumi… neodoxie – de la „neo” – nou, „doxa” – opinie, în limba greacă) să îi corespundă o concepţie despe moarte… Spre exemplu se pot semnala următoarele posibilităţi:
– Neodoxie materialistă – tanatodoxie materialistă (naştere sau creaţie naturală – moarte eternă).
– Neodoxie religioasă – tanatodoxie religioasă (naştere sau creaţie datorată lui Dumnezeu – moartea nu este sfârşitul absolut al vieţii).
– Neodoxie spirituală – tanatodoxie spirituală ( naştere sau creaţie spirituală – moartea este doar o etapă în evoluţia spirituală; naşterea sau creaţia precum şi moartea nu sunt decât nişte iluzii).
Pe de altă parte, mă pot întreba: unde se situează… nemurirea ? Este după cum se pare, o situaţie specială: un tip de neodoxie oarecare, asociată cu o tanatodoxie oarecare…
Referitor la nemurire, se pare că sunt mai multe tipuri:
– Nemurire pură: o viaţă fără început şi fără sfârşit (nu există nici naştere, dar nici moarte; este vorba de o viaţă infinită).
– Nemurie impură: există un început al vieţii, respectiv naşterea sau creaţia, dar nu există un sfârşit al acesteia, adică… moartea nu există.
– Nemurirea paradoxală: nu există un început al vieţii dar poate exista un sfârşit al acesteia.
– Nemurirea circulară: există un început al vieţii (naşterea, creaţia), apoi urmează sfârşitul, adică moartea, DAR după moarte urmează un alt început, o altă naştere şi tot aşa, la nesfârşit; există aşadar cicluri naştere – moarte – naştere – moarte… Dacă viaţa se repetă identic, atunci nemurirea este monotonă; dacă nu se repetă, atunci nemurirea este diversificată…
(Extras din Speranța nemuririi – Reflecții despre moarte și supraviețuire, de Constantin M. N. Borcia)
Lasă un răspuns