Ei bine, Patru Iulie a luat sfârșit! Oamenii au plecat și eu sunt obosită. John a crezut că ar putea să îmi facă bine o mică companie, așa că am avut doar pe mama și Nellie și copiii jos timp de o săptămână.
Bineînțeles că nu am făcut nimic. Jennie vede totul acum.
Dar totul m-a obosit în egală măsură.
John spune că dacă nu mă fac bine mai repede, mă va trimite la Weir Mitchell la toamnă.
Dar nu vreau deloc să merg acolo. Am avut o prietenă care a fost pe mâinile lui o singură dată, iar ea spune că este exact ca John și fratele meu, doar că mai mult!
În afară de asta, este o promisiune să merg atât de departe.
Simt că nu ar merita să renunț pentru nimic, și sunt teribil de agitată și plângăcioasă.
Plâng din orice și plâng aproape tot timpul.
Bineînțeles că nu o fac atunci când John este aici sau altcineva, doar când sunt singură.
Și acum sunt singură de o bună bucată de timp. John este reținut în oraș foarte des cu cazuri grave, iar Jennie e bună și mă lasă singură când o rog.
Așa că mă plimb puțin în grădină sau în jos pe acea potecă frumoasă, mă așez pe verandă sub trandafiri și stau aici destul de mult.
Îmi place foarte mult camera în ciuda tapetului. Poate DIN CAUZA tapetului.
Așa mi-a rămas în minte!
Mă așez aici pe acest mare pat nemișcat – este bătut în cuie de podea, cred – și urmăresc acel model cam o oră. Este la fel de bun ca și gimnastica, te asigur. Încep, să spunem, din partea de jos, în colțul de acolo unde nu a fost atins, și mă face să cred pentru a mia oară că urmărind acel model fără sens VOI ajunge la o concluzie oarecare.
Știu câte ceva din principiul designului, și știu că acest lucru nu a fost aranjat pe baza niciunei legi a radiației, alternanței, repetiției sau simetriei, sau orice altceva despre care am auzit vreodată.
Se repetă, bineînțeles, ca lățime, dar nu altfel.
Privit într-un fel fiecare lățime este independentă, curbele umflate și înfloriturile – un fel de „romanesc decadent” cu delirium tremens – merg clătinându-se în sus și în jos în stupide coloane izolate.
Dar, pe de altă parte, se conectează în diagonală, iar contururile lăbărțate se scurg în valuri înclinate de groază optică, ca o mulțime de alge marine încordate în plină urmărire.
Totul merge și pe orizontală, cel puțin așa pare, și mă epuizează încercând să disting ordinea mersului lor în acea direcție.
Au folosit o lățime orizontală pentru o friză, și asta se adaugă de minune confuziei.
Există un capăt al încăperii în care este aproape intact, și acolo, atunci când lumina de pe el se estompează și soarele jos cade direct pe el, aproape că pot să îmi imaginez razele, în fond – figurile grotești interminabile par să se formeze în jurul unui centru comun și să se arunce în plonjări cu capul înainte la fel de demente.
Mă obosește studierea lui. Voi trage un pui de somn.
Nu știu de ce ar trebui să scriu asta.
Nu vreau.
Nu mă simt în stare.
Și știu că John ar crede că este absurd. Dar TREBUIE să spun ce simt și ce gândesc într-un fel – este o ușurare așa de mare!
Dar efortul ajunge să fie mai mare decât ușurarea.
(The Yellow Wallpaper, de Charlotte Perkins Gilman, traducere Nicolae Sfetcu)
Lasă un răspuns