Aristotel despre eternitatea lumii

Veșnicia lumii este întrebarea dacă lumea are un început în timp sau există de o veșnicie. A fost o preocupare atât pentru filozofii antici, cât și pentru teologii și filozofii secolului al XIII-lea și este, de asemenea, de interes pentru filozofii și oamenii de știință moderni. Problema a devenit centrul unei dispute în secolul al XIII-lea, când unele dintre lucrările lui Aristotel, care credea în eternitatea lumii, au fost redescoperite în Occidentul latin. Acest punct de vedere era în conflict cu punctul de vedere al Bisericii Catolice conform căruia lumea a avut un început în timp. Viziunea aristotelică a fost interzisă în Condamnările din 1210–1277 (în care Universitatea medievală din Paris a fost mandatată să restricționeze anumite învățături ca fiind eretice.

Filosoful grec antic Aristotel a susținut că lumea trebuie să fi existat din eternitate, în Fizica sa, după cum urmează. În cartea I, el susține că tot ceea ce vine în existență o face dintr-un substrat. Prin urmare, dacă materia subiacentă a universului ar intra în existență, ar veni la existență dintr-un substrat. Dar natura materiei este tocmai aceea de a fi substratul din care apar alte lucruri. În consecință, materia de bază a universului ar fi putut să apară doar dintr-o materie deja existentă exact ca ea; a presupune că materia de bază a universului a luat ființă ar fi nevoie să presupunem că o materie de bază a existat deja. Deoarece această presupunere este auto-contradictorie, a susținut Aristotel, materia trebuie să fie eternă.

În Cartea a VIII-a, argumentul său din mișcare este că, dacă ar trebui să se presupună un început absolut al mișcării, obiectul care urmează să fie supus primei mișcări trebuie

• (A) să fi apărut și a început să se miște sau
• (B) a existat într-o stare eternă de odihnă înainte de a începe să se miște.

Opțiunea A este auto-contradictorie deoarece un obiect nu se poate mișca înainte de a veni în existență și actul de a veni în existență este în sine o „mișcare”, astfel încât prima mișcare necesită o mișcare înaintea ei, adică actul de a veni în existență. Opțiunea B este, de asemenea, nesatisfăcătoare din două motive.

• În primul rând, dacă lumea ar fi început într-o stare de repaus, apariția acelei stări de repaus ar fi fost în sine mișcare.
• În al doilea rând, dacă lumea s-ar schimba de la o stare de repaus la o stare de mișcare, cauza acestei schimbări la mișcarea ar fi fost în sine o mișcare.

El concluzionează că mișcarea este în mod necesar eternă.

Aristotel a susținut că un „vid” (adică un loc în care nu există materie) este imposibil. Obiectele materiale pot veni la existență numai în loc, adică ocupă spațiu. Dacă ceva ar veni din nimic, „locul care trebuie ocupat de ceea ce vine în existență ar fi fost anterior ocupat de un vid, în măsura în care nu exista niciun corp”. Dar un vid este imposibil, iar materia trebuie să fie eternă.

Filosoful grec Critolaus (c. 200-c. 118 î.e.n.) din Phaselis a apărat doctrina lui Aristotel despre eternitatea lumii și a rasei umane în general, împotriva stoicilor. Nu există nicio schimbare observată în ordinea naturală a lucrurilor; omenirea se recreează în aceeași manieră în funcție de capacitatea dată de Natură, iar diversele rele la care este moștenitoare, deși fatale indivizilor, nu sunt de folos să modifice întregul. Așa cum este absurd să presupunem că oamenii sunt doar născuți pe pământ, tot așa și posibilitatea distrugerii lor definitive este de neconceput. Lumea, ca manifestare a ordinii eterne, trebuie să fie ea însăși veșnică.

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)