Critica rațiunii pure (Kritik der reinen Vernunft), de Immanuel Kant

Critica rațiunii pure (Kritik der reinen Vernunft; 1781; ediția a doua 1787) este o carte a filozofului german Immanuel Kant, în care autorul încearcă să determine limitele și sfera metafizicii. Denumită și „Prima critică” a lui Kant, a fost urmată de Critica rațiunii practice (1788) și Critica judecății (1790). În prefața primei ediții, Kant explică ideea că printr-o „critică a rațiunii pure” el înțelege o critică „a facultății rațiunii în general, cu privire la orice cunoaștere la care se poate năzui independent de orice experiență” și că el urmărește să ajungă la o decizie cu privire la „posibilitatea sau imposibilitatea metafizicii”.

Kant se bazează pe opera filozofilor empirişti precum John Locke şi David Hume, precum şi a filozofilor raţionalişti precum Gottfried Wilhelm Leibniz şi Christian Wolff. El expune idei noi despre natura spațiului și timpului și încearcă să ofere soluții la scepticismul lui Hume cu privire la cunoașterea relației dintre cauză și efect și la cel al lui René Descartes referitor la cunoașterea lumii exterioare. Acest lucru este argumentat prin idealismul transcendental al obiectelor (ca apariție) și prin forma lor de apariție. Kant le consideră pe prima „ca simple reprezentări și nu ca lucruri în sine”, iar pe cele din urmă ca „doar forme sensibile ale intuiției noastre, dar nu determinări date pentru ele însele sau condiții ale obiectelor ca lucruri în sine”. Acest lucru oferă posibilitatea cunoașterii a priori, deoarece obiectele ca apariție „trebuie să se conformeze cunoașterii noastre… care este să stabilească ceva despre obiecte înainte de a ni se da”. Cunoașterea independentă de experiență Kant o numește cunoaștere „a priori”, în timp ce cunoașterea obținută prin experiență este numită „a posteriori”. Potrivit lui Kant, o afirmație este a priori dacă este necesară și universală. O afirmație este necesară dacă nu ar putea fi falsă și, prin urmare, nu poate fi negată fără contradicție. O afirmație este universală dacă este adevărată în toate cazurile și, prin urmare, nu admite nicio excepție. Cunoașterea dobândită a posteriori prin intermediul simțurilor, susține Kant, nu conferă niciodată necesitate și universalitate absolută, deoarece este întotdeauna posibil să întâlnim o excepție.

Kant detaliază în continuare distincția dintre judecățile „analitice” și „sintetice”. O propoziție este analitică dacă conținutul onceptului-predicat al propoziției este deja conținut în conceptul-subiect al acelei propoziții. De exemplu, Kant consideră afirmație „Toate corpurile sunt extinse” analitică, deoarece conceptul-predicat („extins”) este deja conținut în – sau „gândit în” – conceptul-subiect al propoziției („corp”). Caracterul distinctiv al judecăților analitice a fost, așadar, că ele pot fi cunoscute ca fiind adevărate doar printr-o analiză a conceptelor conținute în ele; sunt adevărate prin definiție. În afirmațiile sintetice, pe de altă parte, conceptul-predicat nu este deja conținut în conceptul-subiect. De exemplu, Kant consideră sintetică propoziția „Toate corpurile sunt grele”, întrucât conceptul „corp” nu conține deja în el conceptul „greutate”. Judecățile sintetice adaugă, așadar, ceva la un concept, în timp ce judecățile analitice explică doar ceea ce este deja conținut în concept.

Înainte de Kant, se credea că toate cunoștințele a priori trebuie să fie analitice. Kant, totuși, susține că cunoștințele noastre despre matematică, despre primele principii ale științelor naturale și despre metafizică, sunt atât a priori, cât și sintetice. Natura particulară a acestei cunoștințe cere explicații. Problema centrală a Criticii este, așadar, de a răspunde la întrebarea: „Cum sunt posibile judecățile sintetice a priori?” Este o „chestiune de viață și de moarte” pentru metafizică și pentru rațiunea umană, susține Kant, ca temeiurile acestui tip de cunoaștere să fie explicate.

Influențe

Deși a primit puțină atenție atunci când a fost publicată pentru prima dată, Critica a atras mai târziu atacuri atât din partea criticilor empiriști, cât și a celor raționaliști, și a devenit o sursă de controverse. A exercitat o influență durabilă asupra filozofiei occidentale și a contribuit la dezvoltarea idealismului german. Cartea este considerată un punct culminant al mai multor secole de filozofie modernă timpurie și o inaugurare a filosofiei moderne.

Critica rațiunii pure a exercitat o influență durabilă asupra filozofiei occidentale. În prima treime a secolului XX, filosofia lui Kant este filosofia dominantă în majoritatea universităților europene.  Aspectul constructiv al lucrării, încercarea lui Kant de a fundamenta condițiile posibilității obiectelor în condițiile experienței, a contribuit la dezvoltarea idealismului german. Lucrarea i-a influențat și pe tinerii hegelieni precum Bruno Bauer, Ludwig Feuerbach și Karl Marx și, de asemenea, pe Friedrich Nietzsche, a cărui filozofie a fost văzută ca o formă de „kantianism radical” de Howard Caygill. Alte interpretări ale criticii de către filozofi și istorici ai filosofiei au subliniat diferite aspecte ale lucrării. Neokantienii de la sfârșitul secolului al XIX-lea Hermann Cohen și Heinrich Rickert s-au concentrat pe justificarea filozofică a științei, Martin Heidegger și Heinz Heimsoeth pe aspecte ale ontologiei, iar Peter Strawson pe limitele rațiunii în limitele experienței senzoriale. Deja tânărul Schelling scria în 1795 „Critica rațiunii pure este ca atare, inexpugnabilă și de nerefuzat […] Critica va rămâne ca ceva unic, atâta timp cât există filozofie”. Hannah Arendt și Jean-François Lyotard s-au ocupat de opera sa de orientare a unei înțelegeri limitate în domeniul istoriei lumii. Potrivit lui Homer W. Smith,

”Critica rațiunii pure a lui Kant este importantă pentru că a aruncat filosofia secolului al XIX-lea într-o stare de confuzie temporară. Că nu a reușit să-și dovedească punctul cardinal, existența adevărurilor a priori, a devenit rapid clar. Dacă nu ar exista promisiuni a căror împlinire ar fi de așteptat, „minciuna” ar fi într-adevăr o lege universală a acțiunii și, după propriul criteriu al lui Kant, minciuna ar fi acum morală, iar adevărul ar fi imoral.”

Traducere și adaptare din Wikipedia