Criza creditelor bancare este un efect direct al scăderii preţurilor caselor, ce a început în 2006.
Fiecare bancă din SUA este obligată să îşi susţină valoarea creditelor acordate prin active deţinute. Ca şi o aproximare se poate spune că pentru fiecare 10$ acordaţi ca şi credite, banca trebuie să aibă 1$ investit în active. Având în vedere noile instrumente financiare introduse pe piaţa financiară (obligaţiunile standardizate) multe instituţii bancare şi-au susţinut pasivele prin investiţii în instrumente financiare derivate din domeniul ipotecar. Pe măsură ce preţul caselor era în declin, valoarea acestor instrumente financiare a început să scadă si automat si activele băncilor (in SUA a fost impusă norma contabilă market-to-market). Deoarece activele băncilor erau în scădere, acestea au început să emită din ce în ce mai puţine credite. Întărirea condiţiilor de acordare a creditelor ducea către creşterea ratelor ipotecare, formându-se astfel o spirala
Prin urmare, una din problemele privind criza financiară care a început să se extindă în vara anului 2007 este cum o situaţie ce a început pe un sector relativ redus al pieţei financiare din SUA – titlurile de valoare care erau bazate pe ipotecile subprime deţineau doar 3 la sută din activele financiare ale SUA- a putut să se extindă asupra sistemului bancar din întreaga lume.
Activele ţărilor emergente au fost izolate pentru o perioadă de câteva luni de efectele crizei financiare din SUA, dar apoi devalorizarea lor a fost chiar mai puternică ca cea din SUA, pe măsură ce aşteptările privind creşterea economică din SUA şi din alte ţări industrializate s-a deteriorat în vara anului 2008. În septembrie 2009, când Lehman a intrat în faliment s-a generat un şoc financiar direct pe pieţele emergente şi comerţul a început să scadă brusc, dar uniform la nivel global.
Lasă un răspuns