O poveste romantică a fost țesută în jurul introducerii cafelei în Austria. Când Viena a fost asediată de turci în 1683, aşa spune legenda, Franz George Kolschitzky, originar din Polonia, care era interpret în armata turcă, a salvat orașul și a câștigat pentru sine o faimă nemuritoare, cu cafeaua ca răsplată principală a sa.
Nu se știe dacă în primul asediu al Vienei de către turci, în 1529, invadatorii fierbeau cafea pe focurile de tabără care înconjurau capitala austriacă; deși ei ar fi făcut acest lucru. Selim I, după cucerirea Egiptului în 1517, a adus cu el la Constantinopol cantităţi mari de cafea, ca pradă de război. Dar este sigur că, atunci când s-au întors la luptă, 154 ani mai târziu, turcii au luat cu ei o o uriaşă cantitate de cafea verde.
Mohammed IV a mobilizat o armată de 300.000 de oameni și a trimis-o sub comanda vizirului său Kara Mustafa (succesorul lui Kuprili) pentru a distruge creștinătatea și a cuceri Europa. Ajungând la Viena pe 7 iulie 1683, armata a asediat rapid orașul și l-a izolat de restul lumii. Împăratul Leopold a scăpat din asediu și a a ajuns la mai multe mile depărtare. În preajmă a fost prințul de Lorena, cu o armată de 33.000 de austrieci, în așteptarea ajutorului promis de Ioan Sobieski, regele Poloniei, precum și a unei oportunităţi de a elibera capitala asediată. Contele Rudiger von Starhemberg, la comanda forțelor din Viena, a cerut un voluntar pentru a transporta un mesaj prin liniile turcești pemtru a grăbi salvarea. El l-a găsit în persoana lui Franz George Kolschitzky, care a trăit mulți ani între turci și știa limba și obiceiurile lor.
Pe 13 august 1683, Kolschitzky, îmbrăcat într-o uniformă de turc, a trecut prin liniile inamice și a ajuns la armata împăratului peste Dunăre. De mai multe ori el a făcut această călătorie periculoasă între tabăra prințului Lorraine și garnizoana guvernatorului Vienei. O sursă spune că a trebuit să se strecoare prin cele patru armate de intervenţie de fiecare dată când e efectuat traseul. Mesajele sale au ajutat mult la menținerea moralului apărătorilor orașului. În cele din urmă Regele Ioan și armata sa poloneză de salvare a sosit și a fost consolidată cu austriecii pe vârful Muntelui Kahlenberg. A fost una dintre cele mai dramatice momente din istorie. Soarta Europei creștine atârna în balanță. Totul părea să indice triumful semilunii asupra crucii. Încă o dată Kolschitzky a trecut Dunărea, și a adus înapoi cuvântul în ceea ce privește semnalele pe care prințul de Lorena și Regele Ioan le dădeau de pe Muntele Kahlenberg pentru a indica începutul atacului. Contele Starhemberg trebuia să reuşească să obţină o ieşire în acest timp.
(Franz George Kolschitzky, Sfântul Patron al iubitorilor de cafea din Viena)
Bătălia a avut loc pe 12 septembrie și, datorită conducerii magnifice a regelui Ioan, turcii au fost învinşi. Polonezii au prestat astfel un serviciu de neuitat întregii creștinătăţi. Invadatorii turci au fugit, lăsând 25.000 de corturi, 10.000 de boi, 5.000 de cămile, 100.000 de banițe de cereale, o cantitate mare de aur, și mulţi saci plini cu cafea, la acel moment necunoscută în Viena. Prada a fost distribuită, dar nimeni nu a vrut cafeaua. Nimeni nu știa ce să facă cu ea, cu excepția lui Kolschitzky. El a spus, „Dacă nimeni nu vrea aceşti saci, îi voi lua eu”, și fiecare a fost de acord din toată inima, bucuros să scape de acea fasole ciudată. Dar Kolschitzky știa despre ce era vorba, și a învăţat în curând pe vienezi arta preparării cafelei. Mai târziu, el a stabilit prima cafenea publică la Viena cu cafeaua turcească .
Aceasta este povestea modului în care a fost introdusă cafeaua în Viena, unde s-a dezvoltat acea cafenea tipic vieneză, care a devenit un model pentru o mare parte a lumii. Kolschitzky este onorat în Viena ca sfântul patron al cafenelelor. Urmașii săi, uniți în breasla fabricanţilor de cafea (kaffee-sieder), i-au ridicat chiar și o statuie în onoarea sa. Ea se găseşte şi azi ca parte a faţadei unei case unde Kolschitzygasse se varsă în Favoritengasse, așa cum se vede din imagine.
Viena este uneori menționată ca „mama cafenelelor”. Café Sacher are un renume mondial. Tartă à la Sacher se află în cartea fiecărui bucătar. Vienezii au propriul lor „jause” în fiecare după-amiază. Când cineva bea cafea într-o cafenea din Viena i se oferea, în general, şi un kipfel. Aceasta era un produs de patiserie în formă de semilună, amintind de anul 1683, plin de evenimente, când turcii au asediat cetatea vieneză. Un brutar a făcut aceste rulouri în formă de semilună într-un spirit de sfidare a turcilor. Cu sabia într-o mână și kipfel în cealaltă, vienezii s-au poziţionat pe turnurile de apărare a redutei înfruntând cohortele lui Mohammed IV.
Mohammed IV a fost demis după ce a pierdut bătălia, iar Kara Mustafa a fost executat pentru că a lăsat proviziile, special sacii cu boabe de cafea, la porțile Vienei. Dar cafeaua și kipfel-ul Vienei au supravieţuitsute de ani.
(Prima cafenea în Leopoldstadt. Dintr-o lucrare intitulată Bermann’s Alt und Neu Wien)
Eroului Kolschitzky i s-a făcut cadou o casă de municipalitatea recunoscătoare; și acolo, sub semnul Butelcii Albastre, în conformitate cu o sursă, el a continuat să dețină cafeneaua timp de mai mulți ani. Acest lucru, pe scurt, este povestea care, deși neautentificată în toate detaliile sale, este gravată în multe cărți, și este ferm crezută în Viena.
Se pare că ar fi păcat să se discrediteze eroul unei aventuri atât de romantice; dar arhivele din Viena arunca o altă lumină asupra comportamentului ulterior al lui Kolschitzky care tinde să demonstreze că, la urma urmei, picioarele acest idol vienez erau din lut comun.
Se spune că Kolschitzky, după ce a primit sacii de cafea verde lăsaţi în urmă de către turci, a început dintr-o dată să promoveze băutura din casă în casă, servind-o în cupe mici dintr-un platou de lemn. Mai târziu, el a închiriat un magazin în Bischof-Hof. Apoi a început a adresa petiții consiliului municipal, care, în plus față de suma de 100 de galbeni pe care deja i-a promis ca recunoaștere a vitejiei lui, el cerea să primească o casă şi un magazin în una din zinele de afaceri în creștere. „Petițiile sale către consiliul municipal”, scrie M. Bermann, „sunt exemple uimitoare de nemăsurată încrederea în sine și cea mai îndrăzneață lăcomie. Părea determinat să obțină maximum din propriul său sacrificiu de sine. El a insistat asupra celei mai mari recompense, comparându-se pe sine cu Curtius la romani, Pompilius la lacedemonieni, şi Seneca la atenieni.”
În cele din urmă i s-a oferit să aleagă din trei case în Leopoldstadt, oricare dintre ele în valoare de 400-450 Guldeni, în loc de recompensă în bani, stabiliţi printr-un acord de compromis la 300 Guldeni. Dar Kolschitzky nu s-a mulțumit cu acest lucru; și a cerut că, dacă el acceptă o casă ca plată integrală, ar trebui să fie una evaluată la nu mai puțin de 1000 Guldeni. Apoi a urmat multă corespondență și tocmeală considerabilă. Pentru a pune capăt litigiului aprins, consiliul municipal din 1685 a decis să ofere lui Kolschitzky și soției sale, Maria Ursula, fără posibilitatea uneo prelungiri a discuţiei, casa de pe Haidgasse nr. 30.
Conform înregistrărilor Kolschitzky a vândut ulterior casa după un an și, după multe mutări succesive, a murit de tuberculoză, pe 20 februarie 1694, în vârstă de cincizeci și patru ani. El era curier al împăratului în momentul morții sale, și a fost îngropat în cimitirul Stefansfreithof.
(Statuia lui Kolschitzky ridicată de către breasla fabricanţilor de cafea din Viena)
Moștenitorii lui Kolschitzky s-au mutat din cafenea pe Donaustrand, în apropiere de Schlagbrücke, cunoscut mai târziu ca posul lui Ferdinand. Cafeneaua deschisă de Franz Mosee (d. 1860) a tămas pe același loc.
În evidențele orașului din anul 1700 o casă din Stock-im-Eisen-Platz (piaţa) este desemnată prin cuvintele „allwo das erste kaffeegewölbe” („aici a fost prima cafenea”). Din păcate, the numele proprietarului nu este scris.
Multe povești se spun despre popularitatea lui Kolschitzky ca deținător de cafenea. Se spune că se adresa tuturor cu expresia bruderherz (inimă de frate), și, treptat, el însuși şi-a numele de bruderherz. Un portret al lui Kolschitzky, pictat de pe timpul când era în cea mai mare vogă, este atent conservat de Wiener Kaffee Innung-sieder (Breasla fabricanţilor de cafea din Viena).
Chiar și în timpul primei kaffee-sieder, un număr de alte cafenele s-au deschis și au avut ceva faimă. La începutul secolului al XVIII-lea un turist ne oferă o descriere a progreselor realizate în consumul de cafea şi cafenelele din Viena:
”Orașul Viena este plin cu cafenele, unde romancierii sau cei care se ocupau de ziare cu plăcere se întâlneau pentru a citi ziarele și a discuta conținutul lor. Unele dintre aceste case aveau o reputaţie mai bună decât altele, deoarece astfel de zeitungs-doctors (specialişti în ziare – un titlu ironic) se adunau acolo pentru a judeca mai prompt evenimentele mai dificile, și pentru a surclasa pe toţi ceilalţi cu opiniile lor privind aspecte și considerente politice.
Toate acestea le-a adus un respect aşa de mare că mulți se aduna acolo din cauza lor, pentru a-şi îmbogăți mintea lor cu invenţii si nebunii pe care le răspândeau imediat prin oraş pentru a ajunge la urechile personalităților menționate anterior. Este imposibil de crezut cât de mare era libertatea permisă, în furnizarea acestor bârfe. Ei vorbeau fără respect nu numai de fapte de generali și miniștri de stat, dar se amestecau şi în viațathe împăratului însuși.”
Vienei i-a plăcut cafenelele atât de mult încât prin 1839 au existat optzeci de cafenele în orașul central și încă cincizeci în suburbii.
Lasă un răspuns