Eric T. Olson: Animalul uman – Identitatea personală fără psihologie

Sursa: Olson, Eric T. The Human Animal: Personal Identity Without Psychology. New York: Oxford University Press, 1997. (Rezumat)

 

În The Human Animal: Personal Identity Without Psychology, Eric T. Olson propune o reconsiderare radicală a problemei identității personale. Teza centrală a cărții este exprimată chiar în prezentarea lucrării: identitatea noastră de-a lungul timpului nu depinde de fapte psihologice; noi suntem animale, iar condițiile persistenței noastre sunt, în consecință, cele biologice proprii organismelor animale. Olson se opune astfel unei tradiții foarte influente, inspirate în mare măsură de Locke, potrivit căreia memoria, conștiința, continuitatea caracterului sau alte relații psihologice sunt esențiale pentru a determina dacă o persoană existentă la un moment dat este aceeași persoană care există la un alt moment.

Problema fundamentală este: ce anume face ca o ființă existentă astăzi să fie numeric aceeași ființă cu una care a existat ieri sau va exista mâine? Olson separă această problemă metafizică de problema a ceea ce contează pentru noi în supraviețuire. Faptul că ne preocupă viitoarele noastre experiențe, că ne considerăm responsabili pentru propriile acțiuni trecute sau că păstrăm anumite relații sociale nu dovedește, în opinia sa, că identitatea numerică este constituită de continuitatea psihologică. El își limitează deliberat cercetarea la metafizica identității și evită să deducă din teoria sa concluzii morale despre statutul fetușilor, al persoanelor aflate în stare vegetativă sau despre alte probleme bioetice.

În primul capitol, Olson contrapune două perspective. Abordarea psihologică susține, în linii generale, că supraviețuim în măsura în care mintea noastră continuă să existe: amintirile, intențiile, caracterul sau cel puțin capacitățile mentale fundamentale trebuie să fie păstrate. Diferitele variante ale acestei teorii se deosebesc în privința tipului și gradului de continuitate necesare, dar toate consideră că o anumită relație psihologică este necesară și suficientă pentru persistența noastră. În schimb, Abordarea biologică susținută de Olson afirmă două lucruri: oamenii ca noi sunt animale umane, adică membri ai speciei Homo sapiens, iar continuitatea psihologică nu este nici necesară, nici suficientă pentru persistența unui animal uman. Identitatea sa depinde de continuarea vieții organismului.

Pentru a evidenția diferența, Olson folosește mai multe experimente mentale. În cazul „stării vegetative”, cortexul cerebral al unei persoane este distrus ireversibil, astfel încât aceasta își pierde definitiv conștiința, memoria și toate funcțiile cognitive superioare, în timp ce respirația, circulația, metabolismul și celelalte funcții biologice continuă. Pentru teoria psihologică, persoana a încetat să existe; pentru Olson însă, animalul uman continuă să existe și, întrucât persoana respectivă este tocmai acel animal, ea supraviețuiește, deși nu mai este o „persoană” în sens psihologic sau lockean. Faptul de a fi persoană este astfel o proprietate pe care un animal uman o poate dobândi și pierde, nu ceea ce îi determină existența.

Situația inversă este ilustrată de transplantul de emisfere cerebrale sau de cerebru. Dacă cerebrul unei persoane ar fi transplantat într-un alt organism, recipientul ar putea dobândi amintirile, personalitatea și intențiile donatorului și s-ar considera pe sine drept acesta. Intuiția obișnuită ne face să spunem că persoana „merge împreună cu creierul”. Olson contestă însă această concluzie. Din punct de vedere biologic, transplantul cerebrului este un transplant de organ: animalul de origine rămâne în urmă, chiar dacă își pierde capacitatea de a gândi, iar un alt animal primește cerebrul și, odată cu el, continuitatea psihologică a donatorului. Prin urmare, continuitatea psihologică poate exista între două organisme numeric distincte și nu este suficientă pentru identitate.

Un rol important îl are și analiza argumentelor care susțin teoria psihologică prin apel la interesul pentru viitor, responsabilitatea morală și comportamentul social. În mod normal, considerăm că trebuie să ne preocupăm de persoana care vom fi mâine, că suntem responsabili pentru ceea ce am făcut ieri și că prietenii, familia sau societatea trebuie să ne trateze ca pe aceeași persoană. Olson admite importanța acestor relații, dar contestă identificarea lor cu identitatea numerică. În situații neobișnuite, continuitatea psihologică și identitatea biologică s-ar putea despărți. Ar putea fi, de exemplu, rațional să fim preocupați de viitorul unei ființe care ne moștenește psihologia, chiar dacă aceasta nu este numeric identică cu noi. De aceea, expresia „aceeași persoană” poate avea un sens practic sau social fără a însemna neapărat „același obiect în sens metafizic”.

Unul dintre cele mai puternice argumente împotriva criteriului psihologic apare în capitolul „Was I Ever a Fetus?”. Dacă existența noastră presupune obligatoriu continuitate psihologică, rezultă că niciunul dintre noi nu a fost vreodată un embrion sau un fetus timpuriu, deoarece acesta nu posedă încă memorie, raționalitate ori alte capacități psihologice relevante. Astfel, teoria psihologică pare să implice că un fetus nu devine persoana adultă, ci fie încetează să existe când apar capacitățile mentale, fiind înlocuit de o persoană nouă, fie continuă să existe ca animal, în timp ce o persoană distinctă începe să ocupe exact același loc și să fie alcătuită din aceeași materie. Olson consideră ambele variante metafizic foarte problematice.

Abordarea biologică oferă o explicație mult mai uniformă. Animalul uman există înainte de a avea conștiință și continuă să existe după ce dobândește conștiința; în principiu, poate continua să existe și după pierderea definitivă a acesteia. În acest sens, același organism poate fi mai întâi embrion sau fetus fără capacități mentale, apoi copil și adult conștient și, eventual, o ființă lipsită definitiv de conștiință. Persistența nu-și schimbă criteriul în funcție de apariția sau dispariția psihologiei. Olson formulează astfel ideea provocatoare că suntem esențialmente animale, dar numai contingent persoane: nu am putea exista fără a fi organismele animale care suntem, însă putem exista fără proprietățile psihologice care fac din noi persoane în sensul obișnuit.

Capitolul „Are People Animals?” aprofundează argumentul. Dacă noi nu suntem animalele umane aflate în locul în care ne aflăm, atunci lângă fiecare dintre noi — sau, mai precis, ocupând exact același spațiu și fiind alcătuit din exact aceiași atomi — trebuie să existe un animal distinct de noi. Dar animalul respectiv ar avea același creier, aceeași activitate neuronală și același comportament. Ar gândi, ar vorbi și ar avea aceleași motive să creadă despre sine că este o persoană. Ar deveni extrem de dificil să explicăm de ce „noi” suntem cei care gândim, iar animalul nu, sau cum putem ști că suntem persoana și nu animalul. Olson consideră această problemă metafizică și epistemologică un motiv puternic pentru identificarea noastră cu animalul uman însuși.

În capitolul al șaselea, autorul încearcă să precizeze pozitiv ce înseamnă persistența biologică. Inspirându-se din Locke și Peter van Inwagen, el leagă identitatea organismului de continuitatea vieții sale. Viața nu este o simplă colecție de particule materiale, deoarece materia organismului se schimbă permanent prin metabolism. Ea este un proces organizat prin care organismul menține, coordonează și reînnoiește materia din care este alcătuit. Un organism continuă să fie același atât timp cât continuă aceeași viață biologică; formularea propusă este, în esență, că două organisme aflate la momente diferite sunt unul și același dacă viața organismului este aceeași viață. De aceea, teoria biologică nu trebuie confundată nici cu simpla identitate a materiei, nici cu criteriul corporal obișnuit și nici cu păstrarea creierului ca suport al psihologiei.

Această teorie are consecințe contraintuitive pe care Olson nu încearcă să le ascundă. Dacă toate componentele unui om, inclusiv structurile biologice esențiale, ar fi înlocuite treptat cu componente artificiale, menținându-i perfect conștiința și personalitatea, rezultatul ar putea fi o persoană rațională și conștientă, dar nu ar mai fi animalul inițial și, prin urmare, nu ar mai fi noi. Continuitatea psihologică perfectă nu poate transforma un organism biologic într-un obiect nebiologic. Olson acceptă că asemenea concluzii contravin unor intuiții puternice, dar consideră că alternativele produc dificultăți metafizice și mai serioase.

Ultimul capitol examinează soluții radical diferite: eliminarea ideii că există în sens strict persoane persistente, teoria identității relative și concepția potrivit căreia obiectele au „părți temporale”. Aceste teorii pot dizolva anumite paradoxuri ale identității personale, însă Olson arată că prețul este adoptarea unor concepții metafizice mult mai ample și controversate. Ele nu elimină pur și simplu problemele, ci le înlocuiesc cu altele, referitoare la natura gânditorilor, identitate, modalitate, obiectele extinse temporal și „problema celor mulți”.

În ansamblu, The Human Animal apără ceea ce ulterior a devenit cunoscut drept animalism: noi nu suntem minți, conștiințe, creiere sau persoane suprapuse unor organisme umane, ci chiar animalele umane care gândesc și sunt conștiente. Memoria, caracterul și continuitatea psihologică sunt extrem de importante pentru viața noastră morală, socială și afectivă, dar nu constituie identitatea noastră numerică. Persistăm deoarece continuă viața organismului care suntem. În acest sens, contribuția majoră a lui Olson constă în mutarea centrului problemei identității personale de la întrebarea „unde merge mintea mea?” la întrebarea mai fundamentală „ce fel de lucru sunt eu?”. Răspunsul său este simplu în formulare, dar radical în consecințe: suntem organisme biologice — animale umane — iar condițiile identității noastre sunt condițiile identității animalelor, nu ale psihologiei lor.