Home » Articole » RO » Artă » Literatură » George Orwell – 1984 (1 – Ministerele)

George Orwell – 1984 (1 – Ministerele)

postat în: Literatură 0

Era o zi friguroasă de aprilie, iar ceasurile băteau ora treisprezece. Winston Smith, cu bărbia înfundată în piept, într-un efort de a scăpa de vântul ticălos, se strecură repede prin ușile de sticlă de la Victory Mansions, deși nu suficient de repede pentru a evita ca un vârtej de praf mărunt să intre împreună cu el.

Pe hol mirosea a varză fiartă și a covorașe vechi de cârpe. La un capăt al acestuia, un poster colorat, prea mare pentru a fi afișat în interior, fusese lipit de perete. Înfățișa pur și simplu o față enormă, cu o lățime de peste un metru: chipul unui bărbat de aproximativ patruzeci și cinci de ani, cu o mustață neagră și grea și trăsături aspre frumoase. Winston se îndreptă spre scări. Nu ar fi fost de niciun folos să încerci să folosești liftul. Chiar și în cele mai bune momente, acesta funcționa rar, iar în prezent curentul electric era întrerupt în timpul zilei. Făcea parte din impulsul economiei în pregătirea Săptămânii Urii. Apartamentul avea șapte etaje, iar Winston, care avea treizeci și nouă de ani și un ulcer varicos deasupra gleznei drepte, urca încet, odihnindu-se de mai multe ori pe drum. Pe fiecare palier, vizavi de puțul liftului, afișul cu chipul enorm te privea de pe perete. Era una dintre acele imagini care sunt astfel concepute încât ochii ei te urmăresc atunci când te miști. BIG BROTHER TE VEDE, scria pe explicația de sub ea.

În interiorul apartamentului, o voce melodioasă citea o listă de cifre care aveau legătură cu producția de fontă. Vocea provenea dintr-o placă metalică alungită ca o oglindă tocită care făcea parte din suprafața peretelui din dreapta. Winston apăsă un comutator și vocea se reduse oarecum, deși cuvintele se puteau distinge încă. Instrumentul (teleecranul, așa se numea) putea fi estompat, dar nu exista nicio modalitate de a-l opri complet. Se îndreptă spre fereastră: o siluetă micuță și fragilă, slăbiciunea trupului său subliniată ușor de salopeta albastră care era uniforma partidului. Părul lui era foarte deschis, fața lui natural sanguină, pielea aspră de la săpun aspru și lamele de ras tocite, și de frigul iernii care tocmai trecuse.

Afară, chiar și prin fereastra închisă, lumea părea rece. Jos, în stradă, mici vârtejuri de vânt răsuneau praful și hârtia ruptă în spirale și, deși soarele strălucea și cerul era de un albastru aspru, nimic nu părea să aibă culoare, cu excepția afișelor care erau lipite peste tot. Fața cu mustață neagră se uita în jos din fiecare colț dominant. Era una pe fața casei, imediat vizavi. BIG BROTHER TE VEDE, scria dedesubt, în timp ce ochii întunecați priveau adânc în ai lui Winston. Jos, la nivelul străzii, un alt afiș, rupt la un colț, zvâcni zgomotos în vânt, acoperind și descoperind alternativ cuvântul SOCING. În depărtare, un elicopter coborî între acoperișuri, pluti pentru o clipă ca o sticlă albastră, și se îndepărtă din nou cu un zbor curbat. Era patrula de poliție, cotrobăind pe la ferestrele oamenilor. Oricum, patrulele nu conta. Doar Poliția Gândirii conta.

În spatele lui Winston, vocea de pe teleecran încă bolborosea despre fier și despre îndeplinirea excesivă a celui de-al nouălea plan trienal. Teleecranul primea și transmitea simultan. Orice sunet pe care l-ar fi scos Winston, peste nivelul unei șoapte foarte joase, va fi captat de acesta,mai mult chiar, atâta timp cât rămânea în câmpul vizual pe care îl comanda placa de metal, putea fi văzut și auzit. Desigur, nu exista nicio modalitate de a ști dacă ești urmărit la un moment dat. Cât de des sau pe ce sistem era conectată Poliția Gândirii la orice cablu individual, nu se știa. Era chiar de imaginat că urmărea pe toată lumea tot timpul. Dar, în orice caz, se puteau conecta la cablul tău oricând doreau. Trebuia să trăiești – să-ți trăiești viața, din obișnuință devenită instinct – acceptând ideea că fiecare sunet pe care l-ai scos a fost auzit și, cu excepția întunericului, fiecare mișcare a fost examinată.

Winston era cu spatele la teleecran. Era mai sigur; deși, după cum știa el, chiar și un spate poate fi revelator. La un kilometru distanță, Ministerul Adevărului, locul său de muncă, se ridica vast și alb deasupra peisajului murdar. Aceasta, se gândi el cu un fel de vag dezgust – aceasta era Londra, orașul principal al Aerobazei Unu, a treia cea mai populată dintre provinciile Oceaniei. A încercat să găsească niște amintiri din copilărie care să-i spună dacă Londra fusese întotdeauna așa. Au existat întotdeauna aceste priveliști ale caselor putrezite din secolul al XIX-lea, cu pereții lor sprijiniți de stâlpi de lemn, ferestrele peticite cu carton și acoperișurile cu tablă ondulată, și gardurile alea nebune de grădină prăbușite în toate direcțiile? Și locurile bombardate unde praful de ipsos se învârteia în aer, și buruienile care se răsuceau peste mormanele de moloz; și locurile în care bombele curățaseră un petic mai mare și acolo răsăriseră colonii sordide de locuințe de lemn ca niște cotețe de găini? Degeaba, nu-și putea aminti: nu mai rămăsese nimic din copilăria lui, cu excepția unei serii de tablouri strălucitoare care apar pe fundal și în mare parte neinteligibile.

Ministerul Adevărului – Miniadev, în Noualimbă [Noualimbă era limba oficială a Oceaniei. Pentru o prezentare a structurii și etimologiei sale, vezi Anexa.] – era uimitor de diferit de orice alt obiect la vedere. Era o structură piramidală enormă din beton alb strălucitor, care se ridica în sus, terasă după terasă, la 300 de metri în aer. Din locul în care se afla Winston, era chiar posibil să citească, vizibile pe fațada sa albă, cu litere elegante, cele trei sloganuri ale Partidului:

RĂZBOIUL ESTE PACE

LIBERTATEA ESTE SCLAVIE

IGNORANȚA ESTE PUTERE

Ministerul Adevărului avea, se spunea, trei mii de camere deasupra nivelului solului și ramificațiile corespunzătoare dedesubt. Răspândite în Londra, mai erau doar alte trei clădiri cu aspect și dimensiuni similare. Atât de mult micșora arhitectura din jur încât de pe acoperișul lui Victory Mansions le puteai vedea pe toate patru simultan. Erau casele celor patru ministere între care era împărțit întregul aparat de guvernare. Ministerul Adevărului, care se ocupa de știri, divertisment, educație și arte frumoase. Ministerul Păcii, preocupat de război. Ministerul Iubirii, care menținea legea și ordinea. Și Ministerul Abundenței, care era responsabil cu partea economică. Numele lor, în noualimbă: Miniadev, Minipace, Miniiub și Miniabund.

Ministerul Iubirii era cel cu adevărat înfricoșător. Nu avea deloc ferestre. Winston nu fusese niciodată în Ministerul Iubirii, și nici măcar la jumătate de kilometru de acesta. Era un loc imposibil să intri decât pentru afaceri oficiale și apoi doar prin trecerea printr-un labirint încurcat de sârmă ghimpată, uși de oțel și cuiburi ascunse de mitraliere. Chiar și străzile care duceau la barierele exterioare erau străbătute de paznici cu fețe de gorilă în uniforme negre, înarmați cu bastoane articulate.

Winston se întoarse brusc. Își fixase trăsăturile în expresia unui optimism liniștit pe care era recomandabil să o poarte când era văzut de teleecran. Traversă camera în bucătăria mică. Plecând de la Minister la această oră a zilei, își sacrificase prânzul la cantină și era conștient că nu era mâncare în bucătărie, decât o bucată de pâine închisă la culoare care trebuia păstrată pentru micul dejun de mâine. Luă de jos de pe raft o sticlă cu lichid incolor, cu o etichetă albă simplă, marcată cu GIN VICTORIA. Degaja un miros răutăcios, uleios, ca de spirt chinezesc de orez. Winston își turnă aproape o ceașcă de ceai, se pregăti pentru un șoc și înghiți băutura ca pe o doză de medicament.

Instantaneu, fața lui se transformă în stacojie și îi dădură lacrimile. Chestia aia era ca acidul azotic și, în plus, înghițind-o, aveai senzația ca și cum ai fi fost lovit în ceafă cu o bâtă de cauciuc. În clipa următoare, totuși, arsurile din burta lui se stinseră și lumea începu să-i pară mai veselă. Luă o țigară dintr-un pachet mototolit pe care scria ȚIGĂRI VICTORIA și o ridică neglijent, tutunul căzându-i pe podea. Cu următoarea avu mai mult succes. Se întoarse în sufragerie și se așeză la o măsuță care se afla în stânga teleecranului. Din sertarul mesei scoase un suport pentru toc, o sticlă de cerneală și o carte groasă, albă, format quarto, cu spatele roșu și copertă marmorată.

Sursa: George Orwell – 1984. Traducere Nicolae Sfetcu. © 2021 MultiMedia Publishing

Aventurile lui Pinocchio - O poveste pentru oameni mari
Aventurile lui Pinocchio – O poveste pentru oameni mari

Una din cele mai citite cărți din lume, considerată o metaforă a condiției umane, și pretabilă la o pluralitate de interpretări, Aventurile lui Pinocchio a avut un impact mare asupra culturii mondiale. Cartea răspunde unei prerogative care aparține doar capodoperelor: … Citeşte mai mult

Nu a fost votat $0,00$2,30 Selectează opțiunile
Poezii din Titan Parc
Poezii din Titan Parc

Din plimbările zilnice cu bicicleta în Parcul Titan din București a apărut acest mic volum de poezii, ilustrat cu cele mai frumoase fotografii pe care le-am făcut în aceste plimbări. La miezul nopții începe ziua de lucru. Calculatorul, cafeaua, o … Citeşte mai mult

Nu a fost votat $0,99$1,20 Selectează opțiunile
Totul despre cafea - Cultivare, preparare, reţete, aspecte culturale
Totul despre cafea – Cultivare, preparare, reţete, aspecte culturale

Ediția a doua Un ghid complet pentru cultivarea şi prepararea celor mai variate tipuri de cafea, cu accent pe aspectele cultural şi de sănătate, şi modalităţi de includere a cafelei în diverse deserturi şi cocktailuri. Cafeaua este o băutură universal … Citeşte mai mult

Nu a fost votat $4,99$16,28 Selectează opțiunile

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.