Gilbert Simondon: Individuarea în lumina noțiunilor de formă și informație

Sursa: Simondon, Gilbert. Individuation in Light of Notions of Form and Information. Translated by Taylor Adkins. Minneapolis: University of Minnesota Press, 2020. https://www.upress.umn.edu/9780816680023/individuation-in-light-of-notions-of-form-and-information/ (Rezumat)

 

În Individuation in Light of Notions of Form and Information, Gilbert Simondon propune o schimbare profundă a modului în care filosofia abordează existența individuală. În loc să pornească de la individ ca realitate deja constituită și să caute retrospectiv principiul care l-ar fi produs, Simondon consideră că obiectul fundamental al cercetării trebuie să fie procesul însuși de individuație. Individul nu reprezintă astfel punctul de plecare al ontologiei, ci un rezultat temporar și relativ al unui proces mai amplu. Această inversare permite autorului să regândească simultan realitatea fizică, viața, psihicul și existența colectivă. Întregul proiect urmărește diferitele forme ale individuației, de la lumea fizică până la dimensiunea transindividuală a existenței umane.

Ținta principală a criticii sale este reprezentată de cele două mari modele tradiționale ale individului. Substanțialismul presupune existența unor entități elementare deja individualizate, din combinarea cărora s-ar forma realitatea complexă. Modelul hilomorfic, asociat tradiției aristotelice, explică individul prin întâlnirea dintre materie și formă. Deși aparent opuse, cele două concepții împărtășesc pentru Simondon aceeași dificultate: presupun dinainte ceea ce ar trebui explicat. Atomul, materia sau forma sunt tratate ca realități deja determinate și astfel procesul efectiv prin care apare individul rămâne într-o „zonă obscură”. În loc să deducem individuația pornind de la individul terminat, ar trebui să înțelegem individul pornind de la operația prin care acesta se constituie.

Această schimbare conduce la una dintre noțiunile decisive ale lucrării: realitatea preindividuală. Înaintea individului nu trebuie imaginată o materie complet pasivă sau un ansamblu de elemente perfect definite, ci o realitate bogată în potențiale, tensiuni și incompatibilități încă nerezolvate. Individuația reprezintă o rezolvare parțială a acestei stări. Ea nu consumă însă întreaga realitate preindividuală. Individul păstrează în el o rezervă de potențial care face posibile transformări și individuații ulterioare. De aceea, pentru Simondon, individul nu este niciodată o realitate absolut izolată sau definitivă.

Modelul fizic care îi permite să descrie mai adecvat această situație este cel al metastabilității. Filosofia clasică a gândit în mare măsură opoziția dintre stabilitate și instabilitate, repaus și mișcare. Fizica modernă permite însă identificarea unor sisteme metastabile: sisteme temporar organizate care conțin încă energie potențială și sunt capabile de noi transformări. O soluție suprasaturată înaintea cristalizării oferă unul dintre exemplele preferate ale lui Simondon. Apariția cristalului nu reprezintă simpla impunere a unei forme externe asupra unei materii amorfe. O structură începe să se propage în mediul aflat într-o stare energetică favorabilă, iar fiecare regiune deja structurată contribuie la structurarea regiunilor următoare. Individul și mediul său apar astfel împreună prin același proces. Metastabilitatea devine paradigma pentru înțelegerea unei realități care nu este nici haotică, nici definitiv stabilizată, ci posedă potențialul propriei deveniri.

Pentru această propagare structurală Simondon introduce conceptul de transducție. Transducția desemnează operația prin care o structură se dezvoltă treptat într-un domeniu, fiecare etapă deja realizată furnizând condițiile pentru continuarea procesului. Noțiunea are însă o semnificație mai largă decât exemplul cristalizării. Ea reprezintă atât o operație ontologică, prin care ființa se structurează, cât și o metodă de cunoaștere. A înțelege un proces transductiv înseamnă a urmări geneza structurii, nu a o deduce din principii externe și nici a generaliza pur și simplu pornind de la cazuri deja constituite. Simondon folosește această idee ca legătură conceptuală între individuația fizică, biologică, psihică și colectivă.

În domeniul fizic, individuația este analizată prin fenomene precum cristalizarea, schimbările de fază, relația dintre energie și structură și problemele ridicate de fizica cuantică. Relațiile nu mai sunt considerate simple conexiuni externe între lucruri care ar exista independent. Ele pot participa efectiv la constituirea termenilor între care se stabilesc. De aici derivă o idee cu implicații ontologice majore: relația posedă realitate, nu este numai un instrument intelectual folosit pentru a compara obiecte.

Trecerea la ființa vie modifică însă regimul individuației. Un cristal se dezvoltă în principal la frontiera sa cu mediul, în timp ce organismul viu menține în interiorul său o activitate continuă de organizare. Viața nu este pentru Simondon un individ odată constituit, ci menținerea unei individuații. Organismul este simultan structură și activitate, iar relația sa cu mediul nu este secundară existenței sale. El se constituie și se menține prin schimburi permanente, polarizări, procese de integrare și diferențiere. În această perspectivă, adaptarea nu mai poate fi explicată suficient ca ajustare a unui organism deja constituit la un mediu exterior igualmente constituit. Organismul și mediul trebuie înțelese în interiorul unei istorii comune a individuației. Structura lucrării urmărește explicit această trecere de la individuația vitală către nivelurile psihic și transindividual.

Un rol important revine aici conceptului de informație. Simondon se îndepărtează de concepția simplă potrivit căreia informația ar fi un conținut prestabilit transmis de la emițător la receptor. Informația devine eficientă numai într-un sistem capabil să o integreze într-un proces de transformare. Ea este legată de existența unei incompatibilități sau a unei problematici pe care sistemul o poate rezolva printr-o nouă structurare. Prin urmare, semnificația nu se află pur și simplu într-un mesaj, ci apare prin individuația pe care acel mesaj o face posibilă.

Această logică se continuă la nivelul individuației psihice. Psihicul nu constituie un domeniu separat, adăugat unui organism deja terminat, ci reprezintă continuarea individuației vitale în condițiile în care problemele interne ale ființei vii nu pot fi rezolvate numai biologic. Percepția, afectivitatea, emoția și conștiința sunt analizate din perspectiva tensiunilor și a transformărilor prin care subiectul își reorganizează raportul cu sine și cu mediul. Individuația psihică nu se poate însă închide complet în interiorul individului. Simondon consideră că dinamica psihică conduce către o realitate care depășește limitele subiectului izolat.

De aici rezultă unul dintre conceptele cele mai cunoscute ale filosofiei sale: transindividualul. Colectivul autentic nu este pentru Simondon simpla asociere a unor indivizi deja formați și nici subordonarea acestora unei structuri sociale exterioare. Individuația biologică și psihică lasă în fiecare ființă umană o componentă preindividuală neepuizată. Întâlnirea cu ceilalți poate permite unei părți din acest potențial să intre într-o nouă individuație. Grupul devine astfel nu o sumă de indivizi, ci rezultatul unui proces suplimentar de structurare. Transindividualul nu desființează individul, ci exprimă dimensiunea prin care acesta poate participa la constituirea unor semnificații ce îl depășesc.

Această perspectivă modifică inclusiv înțelegerea semnificației. Sensul nu este produs exclusiv în interiorul unei conștiințe individuale și apoi comunicat altora. El se constituie „între” și „prin” subiecți, în procese în care diferitele lor încărcături preindividuale pot participa la o structurare comună. Limbajul poate transporta informația, dar nu este suficient prin el însuși pentru a crea semnificația. Pentru Simondon, constituirea colectivului este una dintre condițiile prin care informația poate dobândi sens.

Consecința generală este abandonarea unei ontologii centrate exclusiv pe lucruri stabile, substanțe și identități. Ființa trebuie înțeleasă prin ontogeneză, adică prin procesele prin care ea se diferențiază, se structurează și devine. Individul este numai una dintre fazele acestei deveniri, iar identitatea sa nu epuizează realitatea din care provine. Fizicul, viul, psihicul și colectivul nu constituie lumi complet separate, ci regimuri diferite de individuație, fiecare continuând într-un mod specific probleme și potențialități care nu au fost epuizate la nivelul anterior.

Textele suplimentare reunite în al doilea volum extind această problematică spre etică, valori, invenție și obiectele tehnice, precum și spre istoria filosofică a conceptului de individ. Ele confirmă amploarea proiectului lui Simondon: în locul unei filosofii care întreabă mai întâi „ce este individul?”, autorul propune cercetarea condițiilor și operațiilor prin care individualitatea devine posibilă. Perspectiva sa este astfel una procesuală și relațională. Realitatea nu este alcătuită în primul rând din entități închise care intră ulterior în relații; atât entitățile, cât și relațiile lor se constituie în interiorul unor procese de individuație.

Importanța lucrării constă tocmai în această deplasare a accentului de la identitate la geneză, de la substanță la proces și de la individul izolat la sistemul individ–mediu și, în cazul omului, la dimensiunea transindividuală. Individuația nu trebuie înțeleasă ca un episod încheiat prin apariția unei forme definitive, ci ca o rezolvare parțială a unor tensiuni, care păstrează posibilitatea unor deveniri ulterioare. Individul este real, dar nu reprezintă întreaga realitate a ființei. El este o fază într-o ontogeneză care continuă și prin care pot lua naștere noi structuri, noi relații și noi semnificații.