Home » Articole » RO » Societate » Societatea Informaţională » Informaţii » Gândirea critică » Logica și raționalitatea

Logica și raționalitatea

Studiul argumentării logice este relevant pentru studiul gândirii critice. Logica se preocupă de analiza argumentelor, inclusiv de evaluarea corectitudinii sau incorectitudinii acestora. În domeniul epistemologiei, gândirea critică este considerată a fi gândire corectă din punct de vedere logic, care permite diferențierea dintre afirmațiile logic adevărate și logic false.

În gândirea logică „Primul val”, gânditorul este îndepărtat de șirul gândirii, iar analiza conexiunilor dintre concepte sau puncte din gândire este aparent lipsită de orice părtinire. În eseul său Beyond Logicism in Critical Thinking, Kerry S. Walters descrie această ideologie astfel: „O abordare logistică a gândirii critice transmite studenților mesajul că gândirea este legitimă numai atunci când se conformează procedurilor informale (și, într-o măsură mai mică, logica formală) și că bunul gânditor urmărește în mod necesar stiluri de examinare și evaluare care sunt analitice, abstracte, universale și obiective. Acest model de gândire a devenit atât de înrădăcinat în înțelepciunea academică convențională încât mulți educatori îl acceptă drept canon”. Astfel de principii sunt concomitente cu dependența tot mai mare de o înțelegere cantitativă a lumii.

În „al doilea val” al gândirii critice, autorii s-au îndepărtat în mod conștient de modul logocentric al gândirii critice caracteristic „primului val”. Deși mulți savanți au început să aibă o viziune mai puțin exclusivă asupra a ceea ce constituie gândirea critică, raționalitatea și logica rămân larg acceptate ca baze esențiale pentru gândirea critică. Walters susține că logicismul exclusiv în sensul primului val se bazează pe „presupunerea nejustificată că gândirea bună este reductibilă la gândirea logică”.

Deducție, abducție și inducție

Terminologia argumentului folosită în logică.
Credit: Nyq, https://en.wikipedia.org/wiki/File:Argument_terminology_used_in_logic_(en).svg, licența CC BY-SA 4.0, Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu

(Terminologia argumentului folosită în logică. )

Există trei tipuri de raționament logic. În mod informal, pe lângă deducția formală pot fi distinse două tipuri de raționament logic, care sunt inducția și abducția.

Deducția

Deducția este concluzia obținută din structura premiselor unui argument, prin utilizarea regulilor de inferență în mod formal cele ale calculului propozițional. De exemplu: X este uman și toți oamenii au o față, deci X are o față.

Inducţia

Inducția înseamnă obținerea unei concluzii dintr-un model care este garantat de strictețea structurii la care se aplică. De exemplu: suma numerelor întregi pare este pară. Fie x , y , z Z  atunci 2 x , 2 y , 2 z  sunt pare prin definiție. 2 x + 2 y = 2 ( x + y ) = 2 z , care este par; deci însumând două numere pare rezultă un număr par.

Abducția

Abducția înseamnă obținerea unei concluzii folosind o euristică probabilă, dar nu inevitabilă, având în vedere o anumită cunoaștere prealabilă. De exemplu: observ oile pe un câmp și ele par albe din unghiul meu de vizualizare, deci oile sunt albe. Contrast cu afirmația deductivă: Unele oi sunt albe pe cel puțin o parte.

Gândire critică și raționalitate

Kerry S. Walters, profesor emerit de filozofie de la Gettysburg College, susține că raționalitatea cere mai mult decât metode logice sau tradiționale de rezolvare și analiză a problemelor sau ceea ce el numește „calculul justificării”, trebuie luate în considerare și „acte cognitive precum imaginația, creativitatea conceptuală, intuiție și perspicacitate”. Aceste „funcții” sunt concentrate pe descoperire, pe procese mai abstracte în loc de abordări liniare, bazate pe reguli, pentru rezolvarea problemelor. Mintea liniară și cea non-secvențială trebuie să fie ambele angajate în mintea rațională.

Abilitatea de a analiza critic un argument – de a diseca structura și componentele, teza și motivele – este esențială. Dar la fel este și capacitatea de a fi flexibil și de a lua în considerare alternative și perspective netradiționale. Aceste funcții complementare sunt cele care permit gândirii critice în practică să cuprindă imaginația și intuiția în cooperare cu modurile tradiționale de cercetare deductivă.

Funcții

Lista abilităților fundamentale de gândire critică include observație, interpretare, analiză, inferență, evaluare, explicație și metacogniție. Potrivit lui Reynolds (2011), un individ sau un grup angajat într-un mod puternic de gândire critică acordă atenția cuvenită pentru a stabili, de exemplu:

  • Dovezi prin realitate
  • Abilități de context pentru a izola problema de context
  • Criterii relevante pentru a face bine judecata
  • Metode sau tehnici aplicabile pentru formarea judecății
  • Construcții teoretice aplicabile pentru înțelegerea problemei și a întrebării în cauză

Pe lângă faptul că posedă abilități puternice de gândire critică, trebuie să fie dispus să se implice în probleme și decizii folosind acele abilități. Gândirea critică folosește nu numai logica, ci și criterii intelectuale largi, cum ar fi claritatea, credibilitatea, acuratețea, precizia, relevanța, profunzimea, amploarea, semnificația și corectitudinea.

Gândirea critică necesită abilitatea de a:

  • Recunoaște problemele, pentru a găsi mijloace viabile pentru rezolvarea acestor probleme
  • Înțelege importanța prioritizării și a ordinii de prioritate în rezolvarea problemelor
  • Aduna și distribui informații pertinente (relevante).
  • Recunoaște ipotezele și valorile nedeclarate
  • Înțelege și utiliza limbajul cu acuratețe, claritate și discernământ
  • Interpreta datele, pentru a evalua dovezile și argumentele
  • Recunoaște existența (sau inexistența) relațiilor logice dintre propoziții
  • Trage concluzii și generalizări justificate
  • Pune la încercare concluziile și generalizările la care se ajunge
  • Reconstrui tiparele proprii de credințe pe baza unei experiențe mai largi
  • Emite judecăți precise despre anumite lucruri și calități din viața de zi cu zi

Pe scurt:

„Un efort persistent de a examina orice credință sau presupusă formă de cunoaștere în lumina dovezilor care o susțin sau o infirmă și a concluziilor ulterioare către care tinde”  (Edward M. Glaser (1941). An Experiment in the Development of Critical Thinking)

Obiceiuri sau trăsături ale minții

Obiceiurile minții care caracterizează o persoană puternic dispusă spre gândirea critică includ dorința de a urma rațiunea și dovezile oriunde l-ar conduce, o abordare sistematică a soluționării problemelor, curiozitatea, imparțialitatea și încrederea în raționament.

Conform unei analize a definiției realizată de Kompf & Bond în 2001 (Critical reflection in adult education. În T. Barer-Stein & M. Kompf (Editori), The craft of teaching adults), gândirea critică implică rezolvarea problemelor, luarea deciziilor, metacogniția, raționalitatea, gândirea rațională, raționamentul, cunoașterea, inteligența și, de asemenea, o componentă morală precum gândirea reflexivă. Prin urmare, gânditorii critici trebuie să fi atins un nivel de maturitate în dezvoltarea lor, să posede o anumită atitudine precum și un set de abilități învățate.

Există o postulare a unora dintre scriitori că tendințele din obiceiurile minții ar trebui gândite ca virtuți pentru a demonstra caracteristicile unui gânditor critic. Aceste virtuți intelectuale sunt calități etice care încurajează motivația de a gândi în anumite moduri față de circumstanțe specifice. Cu toate acestea, aceste virtuți au fost criticate de sceptici, care susțin că lipsesc dovezi pentru această bază mentală specifică cauzatoare pentru gândirea critică.

Traducere și adaptare din Wikipedia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *