Rezolvarea dilemei vieţii este însăşi existenţa vieţii şi viaţa ca existenţă

Petru Ababii
Email: azumut1947@gmail.com
s. Bolohani, r. Orhei, Republica Moldova

The solution to the dilemma of life is the very existence of life and life as existence

In this article, I examine life in direct connection with what existence is and existence as a manifestation of life in whatever form it may present, existence being viewed in terms of its basal elements of origin and physical and metaphysical nature. Subjecting it to critical thinking based on formal logic, I deduced accordingly that everything that moves, transforms and evolves in the Universe are the manifestations of life, which takes on the embodiment and expression in an infinite number of forms, structures and formulations from the most elementary quanta, atoms with its structural factors of McAnic physics to man known as he is,  that is, beginning with its incipient forms of the microscopic world and ending with the complex structures of the microscopic world throughout the universe. In this way, answers can be given to a series of questions concerning the Dilemma as such of life.

 

Încă din timpurile cele mai străvechi omul şi-a pus următoarele întrebări capitale: ce este viaţa. dacă există viaţă şi în alte locuri din Univers, unde este graniţa între formele  existenţiale pe care el le consideră a fi viaţă şi pe cele pe care el le consideră materie moartă. Problema a căpătat din punct de vedere gnotsic noi dimeniuni şi noi profunzimi în contemporanietate, punând mari semne de întrebare la care trebuie să fie găsite răspunsuri din partea întregului  ansamblu de cunoştinţe ale celor mai diverse sfere şi domenii ale ştiinţelor de toate felurile. De soluţionarea acestor probleme se ocupă acum biologii, chimiştii, fizicienii, astronomii şi filosofii, deoarece găsirea răspunsurilor la respectivele întrebării îşi are explicaţie în complexitatea Dilemei vieţii ca atare, în special şi a existenței materiei în general.

Se duc discuţii aprinse interminabile în sânul diferitelor bresle ştiinţifice şi nicidecum nu se poate  ajunge la un numitor comun a definirii vieţii ca atare şi a soluţionării problemelor pe care le pune în faţă găsirea răspunsurilor finite , care să satisfacă deopotrivă pe toată suflarea ştiinţifică şi nu numai. Se întâmplă atare lucruri, pentru că câteva dintre întrebările puse nu sunt sustenabile, în sensul că nu au acoperire explicativă ce sar găsi în potenţialul de investigații a suportului vieţii ca atare, a felului de interpretare a rezultatelor celor mai diverse studii ştiinţifice de la toate nivelurile de activitate gnostică umană a proceselor arhicomlexe ale infrastructurilor elementelor bazale structurale ale vieţii şi ale existenţei ca atare a materiei, precum   şi ale legăturilor reciproce care se nasc  între aceste elemente compoziţionale infrastructurale  incipiente. Se găsesc tot mai mult aşa numite răspunsuri , care dimpotrivă satisfac cerinţele gnostice ale multor domenii de investigații ştiinţifice, dar care nu depăşesc cadrul specific al exegezei fiecărui domeniu în parte, în fiecare din ele dându-se o interpretare diferită caracteristică numai cadrului respectiv.

În acest fel între terţe tipuri de concluzii deduse de ele apare o concurenţă aproape neloială şi contradictorie care nu permite găsirea unui numitor comun în stare să satisfacă toate aceste interpretări diferite ale rezultatelor atinse. Concurenţa neloială şi interpretările diferite derutează cunoaşterea ştiinţifică generală şi o introduc într-un con de umbră, cauzele pătrunderii  în el nefiind însă elucidate şi conștientizate ca atare, pentru că aceste răspunsuri sunt considerate a nu satisface din punct de vedere logic interpretările date lor, din care motiv  apare această mare Dilemă pe care viaţa şi existenţa în general o pune spre rezolvare în faţa omului.

Soluţionarea ei, de fapt, nu stă în puterea şi potenţialul posibilităţilor pe care le oferă în general exegeza ştiinţifică experimentală a omului marcată de complexitatea Dilemei, pentru că cunoaşterea este fragmentată de limitele şi îngustimea posibilităţllor gnostice interpretative ale raţiunii umane, deoarece  omul  este parte a Întregului dar nu Întregul însăşi  şi el îşi poate manifesta capacitățile doar în cadrul restrâns al părţii sale din Întreg, din care cauză nu-i putem cere înţelegerea în totalitate a complexităţii problemelor Realităţii. De aceea cel puţin două dintre cele trei întrebări  puse  şi anume: 1) care  structuri materiale  pot fi considerate forme ale vieţii şi 2) mai există oare în alte locuri ale Universului forme de viaţă raţionale, sunt incorect puse în sensul că la ele nu se poate da un răspuns corect şi credibil până nu se va da un răspuns corect şi credibil la întrebarea de fond ce este în esenţă viaţa.

Dacă deci toate domeniile ştiinţelor experimentale nu pot soluţiona atare probleme şi nu pot să dea răspunsuri la aceste două întrebări, atunci ele trebuie plasate în spaţiul de investigaţii a singurii ştiinţe care este capabilă să le rezolve. Aceasta este ştiinţa ştiinţelor – filosofia cu logica ei formală.

Una dintre cele mai mari cuceriri ale cunoașterii umane este aceea că el conștientizează că totul ce-l  înconjoară, cele sesizabile şi cele nesesizabile există.            Deci omul conştientizează ca atare la general cei aceea existentă precum şi că ea cel puţin în ceea ce cunoaşte şi este admis de percepţiile sale este  faptul, că existenţa fără materie este imposibilă ea fiind factorul obligatoriu ce stă la temelia oricărei forme pe care o întruchipează ea. Este de asemenea  bine cunoscut şi admis de către toată exegeza umană, că cea mai importantă proprietate a matriei în Univers este mişcarea ei, adică transformările ei permanente şi veşnice. Este ştiut , că orice transformare a materiei produce forme structurale şi concomitent în aceste forme au loc  transformări ale elemntelor compoziţionale care se  oganizează structural, toate având ca suport bazal factori fizici  fundamentaţi pe matricile  lor  metafizice.

Prin urmare în complexitatea morfologică a materiei aflată  în veşnică mişcare şi transformare aceşti factori joacă un rol primordial. Asemenea caracteristicii de bază a elementelor fizice materiale care sunt mişcarea şi transformarea lor formatoare de structuri organizate, are loc şi  în  ceea ce numim viaţă şi ce stă la temelia sa în care se produc  aceleaşi mişcări ai factorilor ce o organizează în forme existenţiale,  imprimându-le caracteristici diferite specifice fiecăreia dintre ele,  formele vieţii fiind  rezultatul mişcării, adică ale transformărilor interioare şi exterioare ale lor.

Dacă materia  fizic este organizată la nivel microscopic  dar şi metafizic din elementele sale  primordiale, pin urmare mişcarea şi transformarea se va transmite şi formelor vieţii alcătuite din ele, căci factorii structurali care le alcătuiesc nu sunt morţi, transmiţând mişcarea lor formelor ulterioare ale vieții, deoarece dacă aceşti factori ar fi morţi şi formele vieţii ca atare ar fi moarte, iar ea n -ar fi ceea ce este , adică nu şi-ar îndeplini funcțiile  pe care le cunoaştem. Prin urmare şi factorii primordiali alcătuitori  ai lor sunt vii. Energia născută în momentul formării elementelor primordiale fizice ale materiei determină toată morfologia ulterioară a mişcărilor şi transformărilor ei, punând-o pe făgaşul evoluţiilor ei ulterioare,  impuls care sa transmis şi continuă să se transmită   tuturor formelor pe care le întruchipează materia.

Deci tot ce înseamnă materie atât în exterior cât şi în interior se mişcă, dând viaţă tuturor fomelor intermediare ale transformărilor ei, ele toate fiind forme ale vieţii.  Astfel principala condiţie a apariţiei vieţii este mişcarea. Atunci de ce atât de insistent se consideră că formele organizate ale materiei numite vii  încep numai la un anumit nivel al organizării ei?  Cum vom considera atunci materia   care se mişcă şi se transformă până la acest nivel al organizării  considerate vie –forme ale vieţii. Ori până la ele materia s-a mişcat  prin factorii ei elementari tot de o anumită organizare structurală care la nivelul lor se organizează, continuând mersul evolutiv al ei.  Care ar fi motivele ce nu ar permite  să considerăm  formele materiale socotite moarte ca fiind vii odată ce ele întrunesc  toate proprietățile formelor materiale recunoscute  de la un moment dat a fi vii, dar care, de fapt, toate împreună sunt comune pentru toată multitudinea de forme materiale de la orice etapă a evoluției lor?  Pe ce temei se face această diferenţă atît de contradictorie? Sunt excluşi astfel de factori şi proprietăţi temeinice care ne-ar îndreptăți să gândim atât de alogic încât să ne creăm singuri o dilemă pe care să n-o putem rezolva. Prin urmare tot ce se mişcă, se transformă și evoluează, începând  cu factorii microscopici fizici cât şi metafizici sunt manifestări ale vieţii și produc viață atât pe interior cât şi pe exterior.

Toate fenomenele fizicii mecanice cât și cele ale  fizicii cuantice, continuând cu structurările lor chimice și biologice  sunt manifestări interioare sau exterioare ale vieţii, ele înșile constituind ca atare  viața.

Tot ce există în Univers este viaţă. În acest fel dacă ceea ce numim viaţă este totuşi existenţă, atunci orice existenţă este viaţă.  Deci în definitiv deducem, că Univers înseamnă de fapt viaţă. Astfel logica formală ne ajută să ajungem la aceste concluzii și anume, că viața este universală, este tot și pretutindeni. Ajungând la aceste concluzii răspundem la întrebarea capitală ce este viața  Obținând acest răspuns este uşor să răspundem şi la celelalte două și anume : mai există viaţă undeva în Univers afară de planeta Pământ, până unde există forme materiale moarte și  unde încep formele vii şi dacă există într-adevăr între  existența moartă  și existența  vie un prag de trecere delimitator între ele. În acest fel răspunsul în primul caz va fi că viaţă obligatoriu există în orice colţ al Universului şi în cel de-al doilea caz că  nu există nici o delimitare între  viaţă şi moarte în sensul esenței ca atare a fenomenelor  în care se implică materia în Univers.

Diferenţa rezidă  numai în faptul că de la o formă structurală la alta în dependență directă de etapele evoluționiste  pe care le parcurg  de-a lungul timpului ele își accentuează, intensifică și își tensionează transformările sau viceversa , manifestându-se diferit de la caz la caz, de la o etapă la alta a mersului lor prin timp, căpătând astfel nu proprietăți și caracteristici noi,  radical diferite de la caz la caz, dar numai uneori perfecționându-le  pe unele, altădată diminuându-le pe altele, toate răspunzând necesităților structurilor formelor la respectiva etapă a transformărilor lor.

În om materia sa biologică este atât de complex organizată și desăvârșită în special ce ține de sistemul său nervos încât ea se manifestă aşa cum el se  ştie și cum o știm, înzestrându-l cu intelect și rațiune superioară. La acest apogeu al desăvârşirii formelor de viaţă s-a parcurs şi s-a trecut prin milioane şi milioane de alte forme ale vieţii intermediare culminând cu această formă biologică desăvîrșită care este ființa umană.

Din aceste puncte de vedre este absolut necesar de combătut şi de anulat conceptul, că numai omul poate poseda raţiune, intelect și conştiinţă de sine. Raţiunea şi conştiinţa umană corespund întocmai nivelului de organizare a materiei biologice a nivelului său de desăvârşire. Din acest punct de vedere,  la fel nivelul de conştientizare a fiecărei forme de viaţă corespunde nivelului ei de organizare. De aceea toate formele de viaţă biologice şi nebiologice au conştiinţă şi rațiune elementară determinată proporțional de nivelul lor  atins al evoluției lor. Conştiinţa şi raţiunea în formele sale incipiente la nivelul structurilor elementare ale materiei se vor identifica cu însăși acești factori primordiali elementari de natură fizică și metafizică.

La nivelul  fizicii cuantice cuantul joacă rolul în sine al conştiinţei lui cuantice metafizice . La nivelul atomilor elementele sale structurale constituie cât ar părea de necrezut raţiunea şi conştiinţa lui . Acest lucru este caracteristic şi comun la fel la nivel, molecular, al compușilor chimici, virușilor, bacteriilor, continuând cu amoeba și în definitiv terminând cu omul.  Numai abordând tematica vieţii în acest context mult mai esențial, mai profund, mai fundamental și  mai larg putem cu certitudine considera, că însăşi imensitatea Universulu şi a profunzimii lui se pot da răspunsuri la toate întrebările pe care le ridică Dilema vieți în stare să satisfacă toată  fenomenologia ei fizică, chimică, biologică și metafizică ca părți identitare ale unei complexități vaste a părții în Întreg și a Întregului în parte ca un Tot Întreg universal care este viața eternă manifestată într-un număr infinit de forme transformabile în eternă mișcare.

Numai în acest fel marea Dilemă a vieţii poate fi rezolvată și explicată. Atare lucru  poate fi atins numai cu sculele filosofiei, meditaţiei contemplative asupra esenței vieții și sensului ei. Drept concluzie, deci forme desăvârșite de viață plină de rațiune de tip uman obligatoriu sunt şi în alte colţuri ale Universului. Iar viaţa este un fenomen caracteristic propriu întregului Univers care se autogenerează prin sine, ca sine  și pentru sine. Căci, în definitiv,  dacă pe planeta Pământ există  viață de ce nu ar exista ea şi pe alte planete cosmice. Însăşi existenţa vieţi pe Pământ este  dovada certă că ea există  pretutindeni şi în Univers.

 

© 2024 Petru Ababii. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorului