(Albert Einstein șiHendrik Lorentz, în 1921)
Privită ca o teorie a particulelor elementare, teoria electronică/eterică a lui Lorentz a fost înlocuită în primele câteva decenii ale secolului XX, mai întâi prin mecanica cuantică și apoi prin teoria câmpului cuantic. Ca o teorie generală a dinamicii, Lorentz și Poincare au găsit deja (până în 1905) necesitatea invocării principiului relativității însuși pentru a face teoria să se potrivească cu toate datele empirice disponibile. Prin acest punct, cele mai multe vestigii ale unui eter substanțial au fost eliminate din teoria „eterului” lui Lorentz și au devenit atât empiric, cât și deductiv, echivalent cu relativitatea specială. Principala diferență a fost postulatul metafizic al unui cadru unic de odihnă absolut, care a fost nedetectabil empiric și nu a jucat nici un rol în predicțiile fizice ale teoriei, așa cum a scris Lorentz în 1909, 1910 (publicat în 1913) 1913 (publicat în 1914), sau în 1912 (publicat în 1922).
Ca rezultat, termenul „teoria eterului Lorentz” este folosit uneori astăzi pentru a se referi la o interpretare neo-Lorentziană a relativității speciale. Prefixul „neo” este folosit pentru recunoașterea faptului că interpretarea trebuie aplicată acum la entitățile și procesele fizice (cum ar fi modelul standard al teoriei câmpului cuantic), care nu au fost cunoscute în vremea lui Lorentz.
În urma apariției relativității speciale, doar un număr mic de indivizi au susținut abordarea lorentziană a fizicii. Mulți dintre aceștia, cum ar fi Herbert E. Ives (care, împreună cu G. R. Stilwell, au efectuat prima confirmare experimentală a dilatării timpului) au fost motivați de convingerea că relativitatea specială este logic inconsistentă și că este necesar un alt cadru conceptual pentru a se împăca fenomenele relativiste. De exemplu, Ives a scris: ”„Principiul” constanței vitezei luminii nu este doar „de neînțeles”, nu este susținut de „chestiuni obiective de fapt”, este de de neconceput… ” Cu toate acestea , consistența logică a relativității speciale (precum și succesul său empiric) este bine stabilită, astfel încât opiniile unor astfel de indivizi sunt considerate neîntemeiate în comunitatea științifică principală.
John Stewart Bell a susținut predarea relativității speciale mai întâi din punctul de vedere al unui singur cadru inerțial Lorentz, arătând apoi că invarianța lui Poincare a legilor fizicii, cum ar fi ecuațiile lui Maxwell, este echivalentă cu argumentele care se schimbă în cadru adesea folosite în predarea relativității speciale. Deoarece un singur cadru inerțial Lorentz este unul dintr-o clasă preferată de cadre, el a numit această abordare lorentziană în spirit.
De asemenea, unele teorii ale teoriei relativității speciale folosesc un anumit cadru lorentzian. De exemplu, teoria testului Robertson-Mansouri-Sexl introduce un cadru eteric preferat și include parametri care indică diferite combinații de lungimi și schimbări de timp. Dacă dilatarea timpului și contracția în lungime a corpurilor care se deplasează în eter au valorile lor relativiste exacte, transformarea Lorentz completă poate fi derivată, iar eterul este ascuns de orice observație, ceea ce îl face cinematic de nedistins de predicțiile relativității speciale. Folosind acest model, experimentul Michelson-Morley, experimentul Kennedy-Thorndike și experimentul Ives-Stilwell au pus constrângeri clare asupra încălcărilor invarianței Lorentz.
(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)
Teoria relativității – Relativitatea specială și relativitatea generală
de Albert Einstein Traducere de Nicolae Sfetcu ”Prezenta carte este destinată, pe cât posibil, să ofere o perspectivă exactă asupra teoriei relativității acelor cititori care, din punct de vedere științific și filosofic general, sunt interesați de teorie, dar care nu … Citeşte mai mult
Teoria generală a relativității
Relativitatea generală este o teorie metrică a gravitației. La baza ei sunt ecuațiile lui Einstein, care descriu relația dintre geometria unei varietăți patrudimensionale, pseudo-Riemanniene, reprezentând spațiu-timpul și energia-impulsul conținut în acel spațiu-timp. Fenomenele care în mecanica clasică sunt atribuite acțiunii … Citeşte mai mult
Teoria specială a relativității
Teoria relativității speciale a fost propusă în 1905 de Albert Einstein în articolul său „Despre electrodinamica corpurilor în mișcare”. Titlul articolului se referă la faptul că relativitatea rezolvă o neconcordanță între ecuațiile lui Maxwell și mecanica clasică. Teoria se bazează … Citeşte mai mult
Lasă un răspuns