David Wiggins: Asemănare și substanță reînnoite

Sursa: Wiggins, David. Sameness and Substance Renewed. Cambridge: Cambridge University Press, 2001. (Rezumat)

 

În Sameness and Substance Renewed, David Wiggins dezvoltă o teorie amplă a identității, individuației și persistenței obiectelor în timp, revizuind și extinzând substanțial lucrarea sa Sameness and Substance din 1980. Cartea urmărește să recupereze, într-o formă compatibilă cu logica și filosofia analitică contemporană, concepții tradiționale despre identitate și substanță, susținând caracterul absolut, necesar, determinat și „totul sau nimic” al identității. În același timp, Wiggins dezvoltă ceea ce numește „esențialism individuativ” și „realism conceptualist”, iar în capitolul final aplică teoria generală problemei identității personale.

Punctul de plecare îl constituie întrebarea despre ceea ce înseamnă ca un obiect să rămână același în pofida schimbărilor prin care trece. Wiggins consideră că o teorie a individuației trebuie să explice cel puțin trei lucruri: conceptul fundamental de identitate, natura substanțelor sau a continuanților care persistă prin schimbare și capacitatea cognitivă prin care un subiect identifică un obiect la un moment dat și îl recunoaște ulterior drept același obiect. Individuația nu este, așadar, doar o problemă de logică abstractă, ci și una legată de practicile noastre concrete de a identifica, urmări și reidentifica lucrurile din lume.

Teza fundamentală a lui Wiggins este că identitatea este absolută. Dacă a este identic cu b, atunci ele sunt pur și simplu unul și același lucru; nu poate fi adevărat că a și b sunt aceeași entitate dintr-un anumit punct de vedere, dar entități diferite din alt punct de vedere, în sensul unei autentice „identități relative”. Identitatea păstrează proprietățile logice clasice ale reflexivității, simetriei și tranzitivității și, mai ales, respectă Legea lui Leibniz: dacă două lucruri sunt identice, tot ceea ce este adevărat despre unul este adevărat și despre celălalt. Din acest motiv, Wiggins respinge teoriile identității relative și susține că identitatea nu poate fi redusă la continuitate spațio-temporală, asemănare sau la o colecție de alte proprietăți și relații.

Totuși, caracterul absolut al identității trebuie asociat cu ceea ce Wiggins numește dependența sortală a identității (Sortal Dependency, principiul D). Atunci când întrebăm dacă două apariții reprezintă același lucru, trebuie să putem răspunde și la întrebarea „același ce?”. Identificarea unui obiect presupune, explicit sau implicit, un concept sortal – de exemplu „om”, „cal”, „copac”, „ceas” sau „navă” – care ne spune ce fel de lucru este obiectul și oferă condițiile după care acesta poate fi identificat și urmărit în timp. Astfel, în spatele unei afirmații adevărate de identitate se află un concept al unui anumit fel de lucru, fără ca identitatea însăși să devină relativă la acel concept.

Această perspectivă conduce la o importantă distincție între felurile naturale și artefacte. În cazul organismelor și al altor entități naturale, criteriile persistenței sunt legate de natura, organizarea și activitatea caracteristică a acelui tip de entitate. Descoperirile științifice ne pot modifica concepțiile despre broaște, țipari sau alte organisme fără să creeze arbitrar lucrurile respective. În schimb, artefactele sunt definite într-o măsură mult mai mare prin funcțiile lor: un ceas este un dispozitiv destinat măsurării timpului, un stilou este un instrument de scriere etc. De aici apar dificultăți speciale privind demontarea, repararea și înlocuirea componentelor, ilustrate de probleme clasice precum corabia lui Tezeu.

Din teoria sortală Wiggins derivă ceea ce numește esențialism individuativ. Unele caracteristici ale unui lucru nu sunt simple accidente, ci sunt legate de însăși posibilitatea ca acel individ să fie obiectul pe care îl identificăm. Dacă un individ este, de exemplu, o ființă umană și apartenența la acest fel natural constituie conceptul fundamental sub care individul poate fi identificat, atunci el nu ar putea continua să existe fiind literalmente un obiect de un tip incompatibil cu acest fel fundamental. Apartenența la un fel natural poate astfel reprezenta o proprietate esențială a individului. Wiggins formulează însă un esențialism deliberat moderat: esența nu trebuie încărcată cu toate caracteristicile individului și nu presupune existența unei proprietăți metafizice individuale de tip haecceitas. Ea privește în primul rând condițiile necesare individuației și persistenței.

În continuare, Wiggins încearcă să depășească opoziția simplistă dintre realism și conceptualism prin poziția sa de realism conceptualist. Mintea umană are nevoie de concepte și practici de clasificare pentru a identifica lucrurile; lumea nu se prezintă pur și simplu împărțită în obiecte etichetate independent de orice activitate cognitivă. Dar de aici nu rezultă că obiectele sunt creații ale minții. Caii, frunzele, soarele și stelele nu au început să existe deoarece oamenii au inventat concepte pentru ele. Concepțiile prin care le recunoaștem sunt elaborate de oameni, însă realitatea determină dacă lucrurile la care încercăm să le aplicăm există și dacă satisfac efectiv conceptele respective.

Formula fundamentală a acestei poziții ar putea fi exprimată astfel: mintea conceptualizează obiectele, dar obiectele constrâng mintea. Putem inventa ipoteze, clasificări și moduri de abordare a realității, însă, odată formulat un concept și stabilită întrebarea, nu mai depinde de noi dacă în realitate există ceva care îi corespunde. Libertatea conceptuală se află la nivelul construirii concepțiilor, nu la nivelul adevărului. În acest sens, Wiggins încearcă să păstreze simultan rolul activ al gândirii în individuație și independența realității față de gândire.

Această combinație dintre realism și conceptualism îi permite să abordeze și problema vagului. În pofida faptului că descrierile noastre pot fi vagi, controversate sau incomplete, identitatea însăși nu admite grade. Un lucru nu poate fi „aproape identic numeric” cu altul. Dacă a este b, atunci este pe deplin identic cu b; dacă nu, sunt lucruri diferite. Wiggins distinge astfel între dificultatea epistemică sau conceptuală de a decide o identitate și identitatea însăși. Un verdict poate fi contestabil fără ca realitatea să admită o identitate parțială. Concluzia capitolului al șaselea este explicită: identitatea rămâne absolută, determinată, fără grade și fără „near misses”, chiar dacă judecățile noastre despre identitate pot constitui obiectul unor controverse.

Ultimul capitol aplică această concepție identității personale. Wiggins se îndepărtează aici de teoriile neo-lockeene care încearcă să fundamenteze identitatea persoanei pe continuitatea psihologică, memorie sau relații de tip „quasi-memory”. El revine la obiecția formulată de Joseph Butler împotriva lui Locke: memoria trecutului poate demonstra sau confirma pentru subiect propria identitate, dar nu o poate constitui, deoarece a-mi aminti că am făcut ceva presupune deja că persoana care își amintește este persoana care a trăit experiența respectivă.

În consecință, Wiggins susține o concepție a persoanei întemeiată pe ființa umană. Persoana nu este un „eu” construit dintr-un șir de stări mentale și nici ceva separat de organismul uman. Continuitatea psihologică și memoria experiențială au o importanță enormă pentru ceea ce înseamnă să fii persoană, pentru autocunoaștere, responsabilitate și interpretarea propriei vieți, dar nu reprezintă condiția constitutivă a supraviețuirii individului. Putem uita perioade întregi din viață fără să încetăm să fim aceeași persoană. Memoria este una dintre trăsăturile centrale ale persoanei umane, nu fundamentul metafizic al identității ei.

În ansamblu, Sameness and Substance Renewed propune o concepție neo-aristotelică asupra obiectelor și persoanelor. Lumea conține entități reale, care persistă și posedă propriile condiții de identitate, însă accesul nostru la ele presupune concepte, practici de individuație și capacitatea de a le urmări în timp. Wiggins încearcă astfel să evite atât reducerea realității la schemele noastre conceptuale, cât și imaginea unui realism în care obiectele ar putea fi identificate independent de orice practică cognitivă. Identitatea este obiectivă, absolută și ireductibilă, în timp ce individuația este simultan logică, conceptuală, practică și ancorată în natura lucrurilor. În cazul persoanelor, această teorie conduce la ideea că identitatea noastră fundamentală este aceea a unor ființe umane vii, a căror viață psihologică, memorie și capacitate de acțiune aparțin aceleiași existențe individuale, fără a o constitui separat.