Este evident că două declarații contingente, fiecare dintre ele negând existența unui lucru, pot fi inconsecvente una cu alta: de exemplu, „Nu există corbi ne-negri și există cel puțin un corb” și „Nu există corbi negri „. Dar este evident, de asemenea, că aceste două afirmații sunt inconsecvente numai pentru că una dintre ele, precum și refuzul existenței unui lucru, afirmă existența a ceva. Simpla negare a existenței, „Nu există corbi ne-negri” și „Nu există corbi negri”, sunt consistente una cu cealaltă. (Ambele ar fi adevărate dacă nu ar exista deloc corbi). Într-adevăr, trebuie să se afirme în general că două declarații contingente nu pot fi inconsistente, în care fiecare este o simplă negare a existenței în sensul că ea neagă existența și nu afirmă existența. Căci, pentru a fi inconsistent cu o simplă negare a existenței, o a doua afirmație trebuie să afirme existența, orice altceva ar mai putea face; și dacă afirmă existența, ea nu este ea în sine o simplă negare a existenței.
Pentru simple afirmații de existență, în sensul afirmațiilor care afirmă existența și care nu neagă existența, același lucru se întâmplă: niciuna din cele două dintre aceste afirmații nu pot fi inconsecvente unul cu altul. Căci, pentru a nu fi în concordanță cu o simplă afirmare a existenței, o a doua afirmație trebuie să nege existența, orice ar mai putea face; și dacă neagă existența, ea însăși nu este o simplă afirmare a existenței.
Același lucru este valabil și pentru simplele negări ale existenței locale, așa cum se pot numi declarații care nu afirmă existența vreunui lucru și care neagă existența unui lucru într-o anumită regiune a spațiului-timp: niciuna din cele două dintre aceste afirmații nu pot fi inconsecvente. Pentru ca pentru a fi inconsistentă cu „Nu există așa-și-așa în regiunea spațiu-timp k”, o a doua afirmație trebuie să afirme cel puțin existența unui așa-și-așa în regiunea k; și dacă face acest lucru, ea însăși nu este o simplă negare a existenței locale.
Pentru simple afirmații ale existenței locale, adică afirmații care nu neagă existența oricărui lucru și care afirmă existența unui lucru într-o anumită regiune de spațiu-timp, același lucru se întâmplă: nicio pereche dintre aceste afirmații nu pot fi inconsecvente. Pentru că, pentru a fi incompatibili cu „Există un așa-și-așa în regiunea spațiu-timp k”, o a doua afirmație trebuie cel puțin să nege existența unui așa-și-așa în k; și dacă face acest lucru, ea însăși nu este o simplă afirmație a existenței locale.
Astfel, nu poate exista o inconsecvență (i) între două simple negări ale existenței; (2) între două simple afirmații de existență; (3) între două simple negări ale existenței locale; (4) între două simple afirmații ale existenței locale.
Dacă nu există ceva în neregulă cu argumentele foarte simple pentru aceste patru teze, nu pot exista contra-exemple reale pentru nici o teză (1) – (4). Aparent, contra-exemple pentru ele, cu toate acestea, sunt destul de comune. Uneori, de exemplu, filozofii vorbesc ca și cum teza (1) a fost falsă; ca și cum două simple negări ale existenței pot fi inconsecvente, în orice caz „condiționate” de o anumită afirmație de existență. De exemplu
(a) „Nu există corbi ne-negri și există cel puțin un corb” nu este în concordanță cu „Nu există corbi negri”;
filosofii spun în schimb că:
(b) Dacă (sau având în vedere sau în legătură cu propoziția sau în prezența propunerii că) există cel puțin un corb, „Nu există corbi ne-negri” este incompatibil cu „Nu există corbi negri “.
Dar atunci ei nu spun ceea ce vror să spună. Căci nimeni nu crede că inconsecvența unei afirmații cu alta este condiționată de existența unei păsări. Dar această modalitate „condiționată” de a vorbi despre relația logică dintre două afirmații nu numai că exprimă ceea ce nu crede nimeni. Are defectul ulterior și fatal că transformă adevărurile în falsități. De exemplu, (b) este falsă, deoarece este o propoziție condiționată a cărei antecedent este adevărată și consecința este falsă; totuși (a) este adevărată. În consecință, o astfel de „condiționare greșită” a afirmațiilor relației logice dintre două afirmații este absolut inadmisibilă.
În același mod, necondiționarea furnizează contra-exemple aparente, dar numai aparente, pentru celelalte teze afirmate mai sus. Luați teza (4) de exemplu. Se spune uneori că două simple afirmații ale existenței locale pot fi inconsecvente, având în vedere o anumită negare a existenței locale: de exemplu, că „există un corb în Parcul Taronga acum” și „există o lebădă în Parcul Taronga acum” sunt inconsistente – afirmația, care desigur inter alia neagă existența locală: „Acum există doar o pasăre în Parcul Taronga”. Dar acest lucru nu oferă nici un contra-exemplu la teza (4). Pentru că este pur și simplu un mod oblic și inadmisibil de a recunoaște că cele două simple afirmații ale existenței locale sunt coerente; că teza (4) spune că sunt, așa cum este evident.
Prin urmare, problema condiționării greșite este o singură sursă de excepții aparent la tezele (1) – (4). O altă sursă sunt cuantificatorii ascunși.
O afirmație poate fi inconsistentă cu o simplă negare a existenței în timp ce aparent, sau în afară de cuantificatorii ascunși, o simplă negare a existenței în sine. De exemplu, „Nu există o regiune lipsită de corbi”. Acest lucru este inconsistent cu simpla negare a existenței „Nu există corbi” și este, în același timp, aparent un simplu refuz al existenței în sine. Dar, desigur, acest lucru nu este contra-exemplul tezei (1), iar motivul este evident. Există un cuantificator ascuns universal, deci o negare ascunsă a existenței, în predicatul aparent „lipsită de corbi”. Din acest motiv, „nu există o regiune lipsită de corbi” nu este o simplă negare a existenței, ci dimpotrivă neagă o simplă negare a existenței corbilor; de unde afirmă de fapt existența unor corbi. De aceea este incompatibilă cu simpla negare a existenței „Nu există corbi”. Dar, din același motiv, nu poate genera un contra-exemplu la teza (1).
În mod similar, în general, dacă o afirmație care aparent este o simplă negare a existenței, „- (∃x)Fx”, încorporează în predicatul aparent F o simplă negare a existenței, atunci într-adevăr va exista o simplă negare a existenței care nu este în concordanță cu ea; ci doar pentru că în acest caz „- (∃x)Fx” nu este de fapt o simplă negare a existenței, ci, dimpotrivă, afirmă existența. Astfel de negări ascunse ale existenței sau cuantificatoare ascunse universale sunt, bineînțeles, foarte familiare filosofilor. Anumite construcții sunt surse comune ale acestora; în timp ce în alte cazuri, cuantificatorul universal nu este ascuns în construcții, ci în predicat însuși, ca și în „vid”, „plenum” etc. Recunoaștem cu ușurință, în alte contexte, că unde F ia asemenea valori, o simplă negare a existenței nu este generată de negarea „(∃x)Fx”. Trebuie doar să ne amintim acest fapt familiar aici, pentru a elimina orice impresie că pot fi generate în acest fel contra-exemplele pentru teza (1).
Exact același lucru este valabil pentru contra-exemplele aparente care se sugerează în tezele (2), (3) sau (4). Luați (4) de exemplu. Simpla afirmație a existenței locale, „Există un corb în servieta mea acum”, este, desigur, inconsistent cu „Există o lebădă (și nimic altceva) în servieta mea acum”. Dar acesta nu este contra-exemplul tezei (4). Pentru că a doua afirmație nu este o simplă afirmație a existenței locale: ea are o negare a existenței locale ascunsă în paranteză. În mod asemănător, „Există o balenă în regiunea spațiu-timp k” este incompatibilă cu „Există un elefant în (și ocupând fiecare parte din) regiunea spațiu-timp k”. Dar din nou există un cuantificator universal, deci o negare a existenței (locale), ascunsă în paranteza din a doua afirmație. Această afirmație nu este așadar o simplă afirmație a existenței locale; și din nou nu este un contra-exemplu la teza (4).
Aparent contra-exemple la tezele (1) – (4), care apar fie din eroare de condiționare, fie dintr-un cuantificator ascuns, pe care l-am văzut acum, nu mai sunt decât aparente. Și toate contra-exemplele aparente la tezele (1) – (4) apar din una din aceste două surse.
Unii filozofi se vor îndoi că o afirmație poate nega existența fără a afirma existența sau poate afirma existența fără a nega existența, și se va îndoi, prin urmare, că există doar negări sau simple afirmații de existență sau de existență locală. Ar fi de preferat, în interesul adevărului strict, ca fiecare dintre aceste teze să fie supuse unei calificări: să spunem, pentru teza (1), că două simple negări ale existenței, dacă există astfel de afirmații, nu poate fi inconsistentă; și în mod asemănător și pentru tezele (2), (3) și (4). Dar în contextul actual nu este nevoie de această calificare.
Sursa: D. C. Stove, Popper on Scientific Statements
Lasă un răspuns