Gilbert Simondon: Individuația în lumina noțiunilor de formă și informație

Sursa: Simondon, G. (2020). Individuation in light of notions of form and information (T. Adkins, Trans.). University of Minnesota Press. (Rezumat)

 

În Individuation in Light of Notions of Form and Information, Gilbert Simondon dezvoltă o amplă teorie filosofică a individuației, propunând o schimbare radicală a modului în care trebuie înțeles individul. Ediția engleză din 2020 reunește teza doctorală completă a lui Simondon, împreună cu texte suplimentare referitoare la valori, tehnică, invenție și istoria conceptului de individ; lucrarea principală urmărește succesiv individuația fizică, individuația ființelor vii, individuația psihică și individuația colectivă. Ideea fundamentală este că filosofia a greșit atunci când a pornit de la individul deja constituit pentru a căuta retrospectiv un „principiu al individuației”. În loc să explice procesul prin care ia naștere individul, atât tradiția substanțialistă, cât și schema hilomorfică presupun deja realități individualizate: prima consideră individul ca o substanță dotată cu unitate și identitate proprii, iar cea de-a doua explică individul prin întâlnirea dintre o materie și o formă. Simondon inversează această perspectivă: individul trebuie cunoscut pornind de la individuație, iar nu individuația pornind de la individ.

În acest scop, el introduce noțiunea de realitate preindividuală. Înaintea individului nu există pur și simplu o materie nedeterminată peste care s-ar impune o formă, ci un sistem bogat în potențiale, tensiuni și incompatibilități. Individul constituie doar una dintre fazele prin care acest sistem se structurează. Individuația nu epuizează întreaga realitate preindividuală; individul rezultat păstrează o anumită rezervă de potențial, care face posibile noi transformări și noi individuații. Din această perspectivă, ființa nu trebuie concepută ca o substanță fixă, ci ca un sistem tensionat și suprasaturat, capabil să se transforme. Devenirea nu mai este ceva exterior ființei sau o simplă modificare a unei substanțe deja constituite, ci reprezintă chiar una dintre dimensiunile ființei. Simondon redefinește astfel ontogeneza drept devenirea ființei în măsura în care aceasta este ființă.

Conceptul fizic decisiv utilizat pentru această reformulare este cel de metastabilitate. Filosofiile tradiționale au privilegiat opoziția dintre stabilitate și instabilitate, repaus și mișcare, fără să dispună de noțiunea modernă a unui sistem metastabil, care este temporar structurat, dar păstrează suficientă energie potențială pentru a se transforma. Pentru Simondon, individuația trebuie interpretată tocmai ca rezolvarea parțială a tensiunilor unui asemenea sistem. Paradigma sa privilegiată este cristalizarea: o soluție suprasaturată poate rămâne într-o stare metastabilă până când apariția unei singularități, precum un germen cristalin, declanșează o structurare care se propagă progresiv în întregul mediu. Individul și mediul nu există, în consecință, ca realități complet separate înaintea procesului, ci apar simultan prin individuație.

Această analiză îi permite lui Simondon să critice schema aristotelică materie–formă. Exemplul clasic al producerii unei cărămizi nu poate fi explicat satisfăcător spunând doar că forma matriței se imprimă asupra materiei. Procesul presupune proprietățile concrete ale argilei, distribuția energiei, presiunile exercitate, structura matriței și condițiile prin care toate acestea devin compatibile într-o operație de formare. Forma nu este deci un principiu exterior și activ aplicat unei materii complet pasive. Individuația rezultă din comunicarea și compatibilizarea unor ordine de realitate diferite. Simondon numește transducție procesul prin care o structură se propagă într-un domeniu, fiecare regiune deja structurată devenind principiul de structurare pentru regiunea următoare. Transducția este simultan o operație a realului și o metodă de cunoaștere: gândirea trebuie să urmărească geneza obiectului, în loc să îi aplice din exterior categorii prestabilite. Ea permite trecerea conceptuală de la domeniul fizic la cel biologic, apoi la individuația psihică și transindividuală.

Noțiunea de informație dobândește în acest cadru un sens mult mai larg decât acela al transmiterii unui mesaj de la un emițător către un receptor. Pentru Simondon, informația există atunci când o singularitate poate declanșa restructurarea unui sistem metastabil. Receptorul trebuie să posede propriile sale potențiale pentru ca informația să poată produce efecte; informația nu este, așadar, doar un conținut transportat, ci presupune capacitatea sistemului de a se transforma. Relația însăși primește astfel un statut ontologic: ea nu este ceva care se adaugă ulterior între două entități independente, ci poate participa la constituirea termenilor relației. Individul este produsul unei relații și, simultan, purtătorul unor noi posibilități relaționale.

Trecând la ființa vie, Simondon arată că diferența dintre individuația fizică și cea biologică nu trebuie concepută simplu ca diferența dintre două tipuri de substanță. Cristalul se dezvoltă în principal la limita sa, prin adăugarea unor noi straturi; organismul viu, în schimb, continuă să se individueze din interior. Viața păstrează într-o măsură mult mai mare metastabilitatea și potențialul de transformare. Organismul nu doar se adaptează mediului, ci se modifică pe sine, inventează structuri interne și rezolvă în permanență problemele generate de raportul cu mediul său. De aceea, ființa vie este pentru Simondon un „sistem individuant”, nu doar rezultatul unei individuații trecute. Chiar opoziția rigidă dintre materia vie și cea inertă este relativizată: diferența ar putea consta mai curând în regimurile diferite de recepție și utilizare a informației decât într-o separație substanțială absolută.

Individuația psihică apare atunci când problemele cu care se confruntă ființa vie nu mai pot fi rezolvate exclusiv la nivel vital. Percepția, acțiunea și afectivitatea formează un ansamblu dinamic, iar tensiunile dintre ele pot genera o nouă problematică. Psihicul nu reprezintă, prin urmare, o simplă formă superioară aplicată vieții biologice, ci o nouă etapă de individuație. Afectivitatea ocupă aici un loc central: în viața pur biologică ea poate regla raporturile organismului cu mediul, în timp ce în existența psihică devine ea însăși sursă de probleme și solicită noi moduri de rezolvare. Psihicul exprimă astfel faptul că individul nu este niciodată complet închis în individualitatea sa și continuă să poarte o încărcătură de realitate preindividuală.

De aici provine trecerea către transindividual și individuația colectivă. Simondon respinge atât imaginea unui individ complet autonom care intră ulterior în relații sociale, cât și ideea conform căreia individul ar fi doar produsul pasiv al societății. Colectivul autentic ia naștere printr-o nouă individuație, posibilă deoarece fiecare individ păstrează în el o dimensiune preindividuală. Viața psihică nu își poate rezolva integral problematicile în interiorul individului; anumite semnificații se stabilizează numai prin participarea la o realitate colectivă. Transindividualul nu se reduce, prin urmare, nici la „individual”, nici la „social” și nici la simpla interacțiune dintre persoane deja constituite. El este un nou nivel de realitate rezultat din individuația comună a potențialelor pe care indivizii le poartă. Emoția are o importanță specială în această trecere, deoarece dezvăluie tocmai persistența preindividualului în subiect și poate deschide individul spre o individuație colectivă.

Consecințele filosofiei lui Simondon ajung astfel până la problema eticii. Dacă individul nu este o substanță definitiv constituită, atunci nici normele morale nu pot fi înțelese doar ca reguli fixe și atemporale aplicate unor indivizi complet formați. Simondon încearcă să depășească opoziția dintre o etică absolută, orientată spre valori imuabile, și o etică pur relativă, adaptată permanent circumstanțelor. El propune modelul unei succesiuni de echilibre metastabile: normele apar în interiorul anumitor procese de individuație, în timp ce valorile permit trecerea de la un sistem normativ la altul, păstrând o continuitate prin transformare. Un act are valoare în măsura în care nu se închide în sine, ci poate intra într-o rețea de alte acte, produce semnificații și contribui la continuarea procesului de devenire.

Textele suplimentare extind aceste idei spre tehnică și invenție. Obiectul tehnic nu este pentru Simondon un simplu instrument exterior omului, deoarece în el este conservată și transmisă informația unei operații inventive. El poate fi reprodus, reinterpretat și integrat în noi procese, participând astfel la o comunicare care depășește comunitățile particulare. Activitatea tehnică dispune de propria normativitate internă: validitatea unei invenții nu depinde exclusiv de acceptarea ei socială, iar introducerea unei noi tehnici poate transforma chiar sistemul de valori al societății.

În ansamblu, Individuation in Light of Notions of Form and Information propune înlocuirea unei ontologii a substanțelor cu o ontologie a proceselor de individuație. Individul nu mai reprezintă realitatea ultimă de la care trebuie să pornească explicația, ci o fază temporară a unei realități mai bogate decât unitatea și identitatea. Materia, viața, psihicul, societatea și tehnica sunt examinate ca niveluri diferite ale unor procese prin care tensiunile și potențialele se structurează fără a fi vreodată definitiv epuizate. Conceptul care leagă aceste domenii este transducția, iar informația desemnează capacitatea unei singularități de a produce transformarea unui sistem capabil să o recepteze. Filosofia lui Simondon conduce astfel la o concepție profund relațională și dinamică a realității: a exista nu înseamnă în primul rând a fi un individ stabil și definitiv constituit, ci a participa la un proces continuu de individuație, în care individul, mediul și colectivul se constituie reciproc.