Mulțimile și comportamentul lor

Cuvântul „mulțime”, conform Dicționarului Merriam-Webster, se referă atât la „un număr mare de persoane, în special atunci când sunt adunate împreună” (ca într-un centru comercial aglomerat), cât și la „un grup de oameni care au ceva în comun [ca de ex. un obicei, un interes sau o ocupație]”.[16] Filosoful G.A. Tawny a definit o mulțime ca fiind „o colecție numeroasă de oameni care se confruntă împreună cu o situație concretă și sunt mai mult sau mai puțin conștienți de existența lor corporală ca grup. Faptul că se confruntă împreună cu situația se datorează intereselor comune și existenței unor circumstanțe comune care dau o singură direcție gândurilor și acțiunilor lor”. Tawney a discutat în lucrarea sa „Natura mulțimilor” două tipuri principale de mulțimi:

”Mulțimile pot fi clasificate în funcție de gradul de definire și constanță al acestei conștiințe. Când este foarte definită și constantă, mulțimea poate fi numită omogenă, iar când nu este atât de definită și constantă, eterogenă. Toate mulțimile aparțin clasei omogene, dar nu toate mulțimile omogene sunt mulțimi. … Aparținerea unei anumite mulțimi la un grup sau altul poate fi o chestiune discutabilă, iar aceeași mulțime poate trece imperceptibil de la unul la altul.”[17]

Într-un studiu din 2001, Institutul pentru Studii de Apărare Non-Letală de la Universitatea de Stat din Pennsylvania a definit o mulțime mai specific ca fiind „o adunare a unei multitudini de indivizi și grupuri mici care s-au adunat temporar. Aceste grupuri mici sunt de obicei formate din prieteni, membri ai familiei sau cunoștințe”.

O mulțime poate manifesta un comportament diferit de cel al indivizilor care o compun. Mai multe teorii au apărut în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea pentru a explica acest fenomen. Aceste lucrări colective contribuie la „teoria clasică” a psihologiei mulțimilor. În 1968, însă, sociologul Dr. Carl Couch de la Universitatea din Liverpool a respins multe dintre stereotipurile asociate cu comportamentul mulțimilor, așa cum este descris de teoria clasică. Criticile sale sunt susținute pe scară largă în comunitatea psihologică, dar sunt încă încorporate ca „teorie modernă” în textele psihologice.[18] Un model modern, bazat pe conceptul „individualist” al comportamentului mulțimii, dezvoltat de Floyd Allport în 1924, este Modelul Elaborat al Identității Sociale (ESIM).[19]

Revoltele organizate de Comuna din Paris (Revoluția Franceză) pe 31 mai și 2 iunie 1793.

Teoria clasică

Filosoful și istoricul francez Hippolyte Taine a oferit, în urma războiului franco-prusac din 1871, prima relatare modernă a psihologiei mulțimilor. Gustave Le Bon a dezvoltat acest cadru în cartea sa din 1895, Psychologie des Foules. El a propus că mulțimile franceze din secolul al XIX-lea erau în esență gloate excitabile, iraționale, ușor influențate de răufăcători.[20] El a postulat că elementele eterogene care alcătuiesc acest tip de mulțime formează în esență o ființă nouă, un fel de reacție chimică în care proprietățile mulțimii se schimbă. El a scris:

”În anumite circumstanțe date și numai în aceste circumstanțe, o aglomerare de oameni prezintă caracteristici noi, foarte diferite de cele ale indivizilor care o compun. Sentimentele și ideile tuturor persoanelor din adunare iau aceeași direcție, iar personalitatea lor conștientă dispare. Se formează o minte colectivă, fără îndoială tranzitorie, dar prezentând caracteristici foarte clar definite.”

El a mai scris:

”În mintea colectivă, aptitudinile intelectuale ale indivizilor și, în consecință, individualitatea lor sunt slăbite. Eterogenul este copleșit de omogen, iar calitățile inconștiente obțin avantajul.”
— Gustave Le Bon, Mulțimea: Un studiu al minții populare, 17

Le Bon a observat mai multe caracteristici ale a ceea ce el a numit mulțimea „organizată” sau „psihologică”, inclusiv:

scufundarea sau dispariția unei personalități conștiente și apariția unei personalități inconștiente (cunoscută și sub numele de „unitate mentală”). Acest proces este ajutat de sentimente de putere invincibilă și anonimat, care permit cuiva să cedeze instinctelor pe care le-ar fi ținut sub control (adică individualitatea este slăbită, iar inconștientul „câștigă avantajul”);
contagiunea („Într-o mulțime, fiecare sentiment și act este contagios, contagios într-o asemenea măsură încât un individ își sacrifică cu ușurință interesul personal în favoarea interesului colectiv.”); și
sugestibilitatea ca rezultat al unei stări hipnotice. „Toate sentimentele și gândurile sunt îndreptate în direcția determinată de hipnotizator” și mulțimea tinde să transforme aceste gânduri în acte.[12]

În concluzie, teoria clasică susține că:

„[Mulțimile] sunt mase unificate ale căror comportamente pot fi clasificate ca active, expresive, achizitive sau ostile.”
„Participanții [mulțimii] [sunt] predispuși la spontaneitate, iraționalitate, pierderea autocontrolului și un sentiment de anonimat.”[21]

O parte a mulțimii la protestul G20 Meltdown din Londra, la 1 aprilie 2009.

Teoria modernă

Criticii teoriei clasice susțin că aceasta este grav defectuoasă prin faptul că decontextualizează comportamentul mulțimii, îi lipsește sustenabilitatea și susținerea empirică, este părtinitoare și ignoră influența măsurilor luate de poliție asupra comportamentului mulțimii.[22]

În 1968, Dr. Carl J. Couch a examinat și a respins multe stereotipuri ale teoriei clasice în articolul său, „Comportamentul colectiv: o examinare a unor stereotipuri”. De atunci, alți specialiști în științe sociale au validat o mare parte din critica sa. Cunoștințele din aceste studii despre psihologia mulțimilor indică faptul că:

„Mulțimile nu sunt entități omogene”, ci sunt compuse „dintr-o minoritate de indivizi și o majoritate de grupuri mici de oameni care se cunosc între ei”.
„Participanții la mulțime nu sunt [nici] unanimi în motivația lor”, nici între ei. Participanții „rareori acționează la unison și, dacă o fac, acțiunea respectivă nu durează mult”.
„Mulțimile nu paralizează cunoașterea individuală” și „nu se disting în mod unic prin violență sau acțiuni dezordonate”.
„Atitudinile individuale și caracteristicile de personalitate”, precum și „variabilele socioeconomice, demografice și politice sunt predictori slabi ai intensității revoltelor și ai participării individuale”.

Conform studiului menționat anterior din 2001, realizat de Institutul pentru Tehnologii de Apărare Non-Letale al Universității Penn State, mulțimile trec printr-un proces care are o „fază de început, una de mijloc și una de sfârșit”. Mai exact:

Procesul de adunare
- Această fază include adunarea temporară a indivizilor pentru o anumită perioadă de timp. Dovezile sugerează că adunarea are loc cel mai frecvent prin intermediul unei „metode de mobilizare organizată”, dar poate avea loc și printr-un „proces improvizat”, cum ar fi recomandările verbale ale organizatorilor neoficiali.
Adunarea temporară
- În această fază, indivizii sunt adunați și participă atât la acțiuni individuale, cât și la „acțiuni colective”. Rareori participă toți indivizii dintr-o mulțime, iar cei care participă o fac din proprie voință. În plus, participarea pare să varieze în funcție de tipul și scopul adunării, serviciile religioase înregistrând o „participare mai mare” (adică 80-90%).
Procesul de dispersare
- În faza finală, participanții mulțimii se dispersează dintr-o „locație comună” în „una sau mai multe locații alternative”.

O „revoltă” are loc atunci când „una sau mai multe persoane dintr-o adunare se angajează în acte de violență împotriva unei persoane sau a proprietății”. Conform datelor cercetărilor americane și europene din perioada 1830-1930 și din 1960 până în prezent, „mai puțin de 10% din demonstrațiile de protest au implicat violență împotriva persoanelor sau proprietății”, „revolta festivă” fiind cel mai frecvent tip de revoltă în Statele Unite.[23]

Model elaborat al identității sociale (ESIM)

Un model modern a fost dezvoltat și de Steve Reicher, John Drury și Clifford Stott[24], care contrastează semnificativ cu „teoria clasică” a comportamentului mulțimii. Potrivit lui Clifford Stott de la Universitatea din Leeds:

”ESIM are la bază propoziția că o parte componentă a conceptului de sine care determină comportamentul social uman derivă din apartenența psihologică la anumite categorii sociale (adică identitatea unui individ unic), participanții la mulțime având și o gamă de identități sociale care pot deveni importante în cadrul sistemului psihologic denumit „sine”. Acțiunea colectivă devine posibilă atunci când o anumită identitate socială este simultan importantă și, prin urmare, împărtășită între participanții la mulțime.”

Ultimul punct al lui Stott diferă de calitatea de „submergență” a mulțimilor propusă de Le Bon, în care conștiința individului cedează locul inconștienței mulțimii. ESIM ia în considerare, de asemenea, efectul activității poliției asupra comportamentului mulțimii. Acesta avertizează că „utilizarea nediscriminatorie a forței ar crea un sentiment redefinit de unitate în mulțime în ceea ce privește ilegitimitatea și opoziția față de acțiunile poliției”. Acest lucru ar putea, în esență, atrage mulțimea în conflict, în ciuda ezitării inițiale a indivizilor din mulțime.[25]