Nicholas Rescher: Metafizica proceselor: o introducere în filosofia proceselor

Sursa: Rescher, Nicholas. Process Metaphysics: An Introduction to Process Philosophy. State University of New York Press, 1996. https://doi.org/10.2307/jj.18252631. (Rezumat)

 

În Process Metaphysics, Nicholas Rescher oferă o prezentare sistematică a filosofiei proceselor, abordare metafizică potrivit căreia realitatea trebuie înțeleasă în primul rând prin intermediul proceselor, activităților, schimbării și devenirii, și nu prin intermediul unor lucruri sau substanțe stabile. Scopul autorului este de a arăta că filosofia procesului nu reprezintă exclusiv doctrina lui Alfred North Whitehead, cu care este adesea identificată, ci o tradiție filosofică mult mai veche și mai largă. Ea pornește de la Heraclit, continuă prin Platon și Aristotel, Leibniz și Hegel și se dezvoltă în filosofia modernă prin Charles S. Peirce, William James, Henri Bergson, John Dewey și, mai ales, Whitehead. Rescher consideră metafizica procesului drept una dintre cele mai promițătoare modalități de a construi o viziune unificată asupra lumii, compatibilă cu rezultatele științei și capabilă să integreze natura, omul și cunoașterea într-un cadru conceptual comun.

Ideea centrală este răsturnarea priorității tradiționale dintre substanță și proces. Metafizica occidentală a fost dominată mult timp de concepția potrivit căreia lumea este alcătuită fundamental din lucruri relativ stabile, iar procesele sunt doar schimbările prin care trec aceste lucruri. Filosofia procesului inversează perspectiva: procesele sunt fundamentale, iar ceea ce numim „lucruri” trebuie interpretat drept configurații relativ stabile ale unor procese. În forma cea mai radicală, substanțele sunt pur și simplu constelații de procese; într-o variantă mai moderată, lucrurile există, dar sunt dependente ontologic de procesele care le generează, le mențin și le caracterizează. Rescher nu susține, așadar, că trebuie să negăm existența obiectelor, ci că trebuie să explicăm ceea ce sunt prin ceea ce fac, prin activitatea și istoria lor.

Un proces este definit de Rescher drept un ansamblu coordonat de schimbări, o familie organizată de evenimente legate cauzal sau funcțional. Un proces nu presupune neapărat existența unui obiect individual care „suferă” schimbarea; el poate reprezenta o modificare a unei stări generale a realității. Procesele au o structură temporală, un anumit program de desfășurare și o succesiune organizată de etape. Identitatea lor nu provine, ca în cazul substanțelor clasice, din conservarea unor proprietăți permanente, ci din continuitatea structurii desfășurării lor în timp. În formularea lui Rescher, unitatea unui proces este în esență unitatea „programului” său de dezvoltare.

Această concepție schimbă și modul în care trebuie înțelese obiectele individuale. Un organism, de exemplu, nu este pur și simplu un lucru care rămâne identic și căruia i se întâmplă diverse modificări, ci un sistem integrat de procese: nutriție, dezvoltare, adaptare, reproducere, activitate etc. Particularitățile concrete sunt, din perspectiva procesuală, complexe de procese coordonate. Identitatea unui individ nu trebuie deci căutată într-un nucleu invariabil, ci în continuitatea organizată a istoriei sale. Această idee permite metafizicii procesului să trateze mai natural problemele apariției, transformării și dispariției lucrurilor decât metafizica substanței.

Un rol fundamental îl au noutatea și creativitatea. Realitatea nu constă doar în repetarea acelorași tipuri de evenimente după reguli imuabile. Procesele pot produce configurații, structuri și chiar categorii noi. Evoluția biologică oferă pentru Rescher unul dintre cele mai clare modele ale unei asemenea realități: speciile nu sunt esențe fixe, ci apar, se modifică și dispar. Prin urmare, clasificările noastre trebuie și ele să evolueze. Metafizica procesului admite o anumită deschidere cauzală a realității, necesară pentru existența alegerii, a inovației și a creativității; procesele urmează regularități, dar nu trebuie concepute ca executând în mod rigid un scenariu complet predeterminat.

În filosofia naturii, această perspectivă conduce la imaginea universului ca macroproces, constituit din nenumărate microprocese interdependente și coordonate. Spațiul și timpul nu mai sunt privite pur și simplu ca un cadru neutru în interiorul căruia „se petrec” lucrurile, ci ca aspecte ale ordinii procesuale a universului. Legile naturii descriu modul de funcționare al proceselor, iar Rescher sugerează că nici cadrul legilor nu trebuie considerat în mod necesar absolut și imuabil. Fizica modernă, evoluția biologică și fenomenele cuantice sunt prezentate ca domenii care fac perspectiva procesuală deosebit de plauzibilă. Pentru Rescher, unul dintre argumentele cele mai importante în favoarea acestei metafizici este tocmai capacitatea ei de a se armoniza cu imaginea dinamică a naturii oferită de știința modernă.

Perspectiva procesuală este aplicată apoi persoanei și minții. Persoana nu trebuie concepută ca o substanță permanentă aflată în spatele experiențelor sale, ci ca un macroproces care integrează multitudinea proceselor fizice, psihice și sociale ale unei vieți. Mintea, la rândul ei, nu este o „substanță mentală”, ci principiul procesual de integrare a activităților psihice – gândire, memorie, percepție, sentimente, intenții și decizii. Continuitatea persoanei este asigurată de continuitatea acestei istorii integrate, inclusiv în perioadele în care conștiința propriu-zisă este întreruptă. Ceea ce suntem este strâns legat de ceea ce facem și devenim: persoanele se definesc prin activitatea și parcursul lor, iar această autoconstituire are întotdeauna și o dimensiune socială, fiind realizată prin relațiile și comunicarea cu ceilalți.

O consecință importantă privește problema morții, efemerității și valorii. Dacă existența este procesuală, tot ceea ce începe ajunge, într-un anumit sens, și la un sfârșit. Totuși, Rescher insistă că efemeritatea nu înseamnă lipsă de valoare. Importanța unui lucru nu depinde de durata lui nelimitată, ci de contribuția pe care o aduce ansamblului realității. Frumusețea unei interpretări muzicale, de exemplu, nu este anulată prin faptul că spectacolul se termină. În mod asemănător, indivizii sunt trecători, dar valorile, realizările și idealurile la care contribuie se pot continua și dezvolta dincolo de existența lor individuală. În viziunea optimistă caracteristică filosofiei procesului, caracterul tranzitoriu al existenței reprezintă chiar condiția apariției unor niveluri noi de complexitate și valoare.

Rescher extinde această perspectivă și asupra cunoașterii. Cunoașterea nu este un depozit static de adevăruri, ci un proces de dobândire, organizare, revizuire și transmitere a informației. Conceptele, teoriile și sistemele noastre de clasificare se modifică pe măsură ce experiența și cercetarea avansează. Comunicarea însăși este un proces activ: informația trebuie produsă, exprimată, transmisă, interpretată și utilizată. Prin urmare, epistemologia trebuie să studieze mai degrabă activitățile de a întreba, a afirma, a înțelege, a cerceta și a comunica decât să trateze „cunoștințele” ca pe niște obiecte intelectuale fixe.

Știința constituie exemplul privilegiat al acestei concepții. Pentru Rescher, știința nu este pur și simplu un „corp de cunoștințe”, ci o activitate permanentă de cercetare. Teoriile și explicațiile sunt provizorii și pot fi revizuite odată cu apariția unor observații, experimente și tehnologii noi. Tocmai de aceea viitorul științei nu poate fi anticipat în conținutul său concret: noile răspunsuri creează întrebări care astăzi nici măcar nu pot fi formulate. Dezvoltarea tehnologică permite accesul la noi domenii ale realității, noile date destabilizează vechile teorii, iar acestea sunt înlocuite sau extinse, după care ciclul cercetării reîncepe. Știința este astfel, prin însăși natura ei, un proces deschis și incomplet.

În ultimele capitole, Rescher aplică aceeași schemă și teologiei. Teologia procesului încearcă să depășească dificultățile conceperii lui Dumnezeu ca substanță absolut imuabilă. Dumnezeu poate fi gândit ca participant activ la procesul lumii, fără a fi redus la un obiect fizic și fără ca lumea să fie controlată mecanic de divinitate. Relația dintre Dumnezeu și lume poate fi interpretată în termenii influenței, interacțiunii și participării, ceea ce lasă loc inclusiv libertății umane.

Concluzia lucrării este că disputa dintre metafizica substanței și metafizica procesului nu poate fi rezolvată printr-un argument definitiv. Cele două trebuie evaluate prin puterea lor explicativă. Rescher consideră însă că abordarea procesuală are avantaje importante: explică mai natural schimbarea și acțiunea, identitatea și individualitatea, apariția și dispariția, noutatea și evoluția, persoana și mintea, dezvoltarea cunoașterii și funcționarea științei. Chiar filosofia însăși trebuie privită ca un proces deschis, în continuă revizuire și dezvoltare. În imaginea sugestivă cu care Rescher își sintetizează poziția, lumea nu trebuie văzută asemenea unui muzeu plin de obiecte imobile, ci asemenea unei scene pe care se întâmplă permanent ceva, o realitate vie alcătuită din activități productive și transformări continue.