Suveranitatea

Suveranitatea este dreptul deplin și puterea unui organism de conducere asupra sa, fără nicio interferență din surse sau organisme externe. În teoria politică, suveranitatea este un termen de fond care desemnează autoritatea legitimă supremă asupra unei anumite politici. În dreptul internațional, suveranitatea este exercitarea puterii de către un stat. Suveranitatea de jure se referă la dreptul legal de a face acest lucru; suveranitatea de facto se referă la capacitatea în fapt de a face acest lucru. Acest lucru poate deveni o problemă de îngrijorare specială în caz de eșec al așteptării obișnuite că suveranitatea de jure și de facto există la locul și momentul preocupării și se află în cadrul aceleiași organizații.

Termenul provine din latina vulgară neaprobată a lui *superanus, (forma derivată în sine a latinului super – „peste”) care înseamnă „șef”, „conducător”.

(Frontispiciul Leviatanului lui Thomas Hobbes, înfățișându-l pe Suveran cu un corp masiv care mânuiește o sabie și o pateriță, și compus din mulți oameni individuali)

Concepte

Conceptele de suveranitate au fost discutate de-a lungul istoriei și sunt încă dezbătute activ. Definiția, conceptul și aplicația sa s-au schimbat de-a lungul timpului, în special în timpul Iluminismului. Noțiunea actuală de suveranitate a statului conține patru aspecte constând în teritoriu, populație, autoritate și recunoaștere. Potrivit lui Stephen D. Krasner, termenul ar putea fi de asemenea înțeles în patru moduri diferite:

Suveranitatea internă – controlul efectiv asupra unui stat exercitat de o autoritate organizată în cadrul acestui stat,
Suveranitatea interdependenței – controlul efectiv al mișcării peste granițele statului, presupunând că frontierele există,
Suveranitatea juridică internațională – recunoașterea formală de către alte state suverane,
Suveranitatea vestfaliană – lipsa altei autorități asupra statului, alta decât autoritatea internă (exemple de astfel de alte autorități ar putea fi o biserică non-internă, o organizație politică non-internă sau orice alt agent extern).

Adesea, aceste patru aspecte apar toate împreună, dar acest lucru nu este neapărat cazul – nu sunt afectate unul de celălalt și există exemple istorice de state care nu erau suverane într-un aspect, în același timp fiind suverane într-un altul. Potrivit lui Immanuel Wallerstein, o altă caracteristică fundamentală a suveranității este că este o afirmație care trebuie recunoscută de alții pentru a avea vreun sens:

”Suveranitatea este mai mult decât orice altceva o chestiune de legitimitate […] care necesită recunoaștere reciprocă. Suveranitatea este un comerț ipotetic, în care două părți potențial conflictuale, care respectă realitățile de facto ale puterii, schimbă astfel de recunoașteri ca strategia lor cea mai puțin costisitoare.”

Istorie

Antichitate

Juristul roman Ulpian a observat că:

Oamenii și-au transferat tot imperiul și puterea către Împărat. Cum lege regia, quae de imperio eius lata est, populus ei et in eum omne suum imperium et potestatem conferat (Digest I.4.1)
Împăratul nu este obligat de legi. Princeps legibus solutus est (Digest I.3.31)
O decizie a împăratului are forța legii. Quod principi placuit legis habet vigorem. (Digest I.4.1)

Ulpian își exprima ideea că împăratul a exercitat o formă destul de absolută de suveranitate, care își are originea în popor, deși nu a folosit expres termenul.

Evul Mediu

Afirmațiile lui Ulpian erau cunoscute în Europa medievală, dar suveranitatea era un concept important în epoca medievală. Monarhii medievali nu erau suverani, cel puțin nu foarte puternici, deoarece erau constrânși și împărțeau puterea cu aristocrația lor feudală. Mai mult, ambele erau puternic constrânse de obicei.

Suveranitatea a existat în perioada medievală ca drepturi de jure ale nobilimii și regalității și în capacitatea de facto a indivizilor de a face propriile alegeri în viață.

În jurul anilor 1380–1400, problema suveranității feminine a fost abordată în colecția Canterbury Tales din engleza mijlocie a lui Geoffrey Chaucer, în special în Povestea soției lui Bath.

O poveste romanescă arturiană engleză ulterioară, Nunta lui Sir Gawain și Dame Ragnell (c. 1450), folosește multe dintre aceleași elemente din povestea Soției lui Bath, totuși schimbă decorul în curtea regelui Arthur și a Cavalerilor mesei rotunde. Povestea se învârte în jurul cavalerului Sir Gawain care îi acordă doamnei Ragnell, noua sa mireasă, ceea ce se pretinde a fi dorit cel mai mult de femei: suveranitatea.

Reformarea

Suveranitatea a reapărut ca un concept la sfârșitul secolului al XVI-lea, o perioadă în care războaiele civile au creat dorința unei autorități centrale mai puternice, când monarhii au început să adune puterea în mâinile lor în detrimentul nobilimii, iar statul național modern era în curs de dezvoltare. Jean Bodin, parțial ca reacție la haosul războaielor religioase franceze, a prezentat teorii ale suveranității care solicită o autoritate centrală puternică sub forma monarhiei absolute. În tratatul său din 1576, Les Six Livres de la République („Cele șase cărți ale Republicii”), Bodin a susținut că este inerent naturii statului că suveranitatea trebuie să fie:

Absolută: Cu privire la acest punct, el a spus că suveranul trebuie să fie acoperit cu obligații și condiții, trebuie să poată legifera fără consimțământul subiecților săi, nu trebuie să fie legat de legile predecesorilor săi și nu ar putea, deoarece este ilogic, să fie legat de propriile sale legi.
Perpetuă: Nedelegată temporar unui lider puternic în caz de urgență sau unui angajat de stat, cum ar fi un magistrat. El a susținut că suveranitatea trebuie să fie perpetuă, deoarece oricine are puterea de a impune un termen limită asupra puterii de guvernare trebuie să fie peste puterea de guvernare, ceea ce ar fi imposibil dacă puterea de guvernare este absolută.

Bodin a respins noțiunea de transfer al suveranității de la oameni la conducător (cunoscut și sub numele de suveran); legea naturală și legea divină conferă suveranului dreptul de a conduce. Iar suveranul nu este mai presus de legea divină sau legea naturală. El este deasupra (adică nu este legat de) numai a legii pozitive, adică legile făcute de oameni. El a subliniat că un suveran este obligat să respecte anumite reguli de bază derivate din legea divină, legea naturii sau a rațiunii și legea comună tuturor națiunilor (jus gentium), precum și legile fundamentale ale statului care determină cine este suveranul, care ajunge la suveranitate și ce limitează puterea suverană. Astfel, suveranul lui Bodin era restricționat de legea constituțională a statului și de legea superioară care era considerată obligatorie pentru fiecare ființă umană. Faptul că suveranul trebuie să respecte legea divină și naturală îi impune constrângeri etice. Bodin a susținut, de asemenea, că lois royales, legile fundamentale ale monarhiei franceze, care reglementau chestiuni precum succesiunea, sunt legi naturale și sunt obligatorii pentru suveranul francez.

În ciuda angajamentului său față de absolutism, Bodin a avut câteva opinii moderate despre modul în care guvernul ar trebui să se desfășoare în practică. El a susținut că, deși suveranul nu este obligat, este recomandabil ca acesta, ca expedient practic, să convoace un senat de la care să poată obține sfaturi, să delege o anumită putere magistraților pentru administrarea practică a legii și să folosească starea ca mijloc de comunicare cu oamenii. Bodin credea că „cea mai divină, cea mai excelentă și forma de stat cea mai proprie regalității este guvernată parțial aristocratic și parțial democratic”.

Prin doctrina sa că suveranitatea este conferită de legea divină, Bodin a predefinit domeniul de aplicare al dreptului divin al regilor.

Epoca Iluminismului

În timpul Iluminismului, ideea suveranității a câștigat atât forța juridică, cât și cea morală ca principală descriere occidentală a semnificației și puterii unui stat. În special, „contractul social” ca mecanism de stabilire a suveranității a fost sugerat și, până în 1800, a fost larg acceptat, în special în noile Statele Unite și Franța, deși și în Marea Britanie într-o măsură mai mică.

Thomas Hobbes, în Leviathan (1651), a propus o concepție a suveranității asemănătoare cu cea a lui Bodin, care tocmai atinsese statutul juridic în „Pacea din Westfalia”, dar din motive diferite. El a creat prima versiune modernă a teoriei contractului social (sau a contractantului), susținând că, pentru a depăși calitatea vieții „urâtă, brutală și scurtă” fără cooperarea altor ființe umane, oamenii trebuie să se alăture unei „comunități” și să se supună unei „puteri suverane” care îi poate obliga să acționeze în binele comun. Acest argument al oportunității a atras mulți dintre susținătorii timpurii ai suveranității. Hobbes a întărit definiția suveranității dincolo de westphalian sau de Bodin, spunând că trebuie să fie:

Absolută: deoarece condițiile ar putea fi impuse unui suveran numai dacă ar exista un arbitru extern care să stabilească când le-a încălcat, caz în care suveranul nu ar fi autoritatea finală.
Indivizibil: Suveranul este singura autoritate finală de pe teritoriul său; el nu împarte autoritatea finală cu nicio altă entitate. Hobbes a considerat că acest lucru este adevărat, deoarece altfel nu ar exista nici o modalitate de a rezolva un dezacord între autoritățile multiple.

Ipoteza lui Hobbes – că suveranitatea domnitorului îi este contractată de oameni în schimbul menținerii siguranței lor fizice – l-a determinat să concluzioneze că, dacă și atunci când domnitorul eșuează, oamenii își recuperează capacitatea de a se proteja prin formarea unui nou contract.

Teoriile lui Hobbes modelează decisiv conceptul de suveranitate prin intermediul teoriilor contractelor sociale. Definiția suveranității populare a lui Jean-Jacques Rousseau (1712–1778) (cu antecedente timpurii în teoria originii puterii a lui Francisco Suárez), prevede că poporul este suveranul legitim. Rousseau considera că suveranitatea este inalienabilă; el a condamnat distincția dintre originea și exercitarea suveranității, distincție pe care se întemeiază monarhia constituțională sau democrația reprezentativă. John Locke și Montesquieu sunt, de asemenea, figuri cheie în derularea conceptului de suveranitate; opiniile lor diferă de Rousseau și de Hobbes cu privire la această problemă a alienabilității.

Cea de-a doua carte din Du Contrat Social, ou Principes du droit politique (1762) a lui Jean-Jacques Rousseau tratează suveranitatea și drepturile acesteia. Suveranitatea sau voința generală este inalienabilă, deoarece voința nu poate fi transmisă; este indivizibilă, deoarece este în esență generală; este infailibilă și întotdeauna corectă, determinată și limitată în puterea sa de interesul comun; acționează prin legi. Legea este decizia voinței generale în ceea ce privește un obiect de interes comun, dar, deși voința generală este întotdeauna dreaptă și nu dorește decât binele, judecata sa nu este întotdeauna luminată și, în consecință, nu vede întotdeauna în ce se află binele comun; de aici și necesitatea legiuitorului. Dar legiuitorul nu are, în sine, autoritate; el este doar un ghid care elaborează și propune legi, dar poporul singur (adică voința suverană sau generală) are autoritatea care să le facă și să le impună.

Rousseau, în Contractul social, susținea, „creșterea statului oferind administratorilor autorității publice mai mult și mijloace de abuzare a puterii lor, cu cât guvernul are mai multă forță pentru a controla poporul, cu atât mai multă putere ar trebui să aibă suveranul pentru a controla Guvernul, „cu înțelegerea că Suveranul este „o ființă colectivă minune” (Cartea II, Capitolul I) rezultat din „voința generală” a poporului și că „orice om, oricine ar fi el fi, dcaă ordonă pe cont propriu, nu este o lege” (Cartea II, Capitolul VI) – și, în plus, se bazează pe presupunerea că oamenii au un mijloc imparțial prin care să constate voința generală. De aici, maxima juridică „nu există lege fără un suveran”.