Tănase, Tiberiu (2023), Confruntările pentru apă dintre statele din Orientul Apropiat şi Mijlociu – amenințare asupra posibilei democratizări a lumii islamice, MultiMedia, 20 octombrie 2023, https://www.telework.ro/ro/confruntarile-pentru-apa-dintre-statele-din-orientul-apropiat-si-mijlociu-amenintare-asupra-posibilei-democratizari-a-lumii-islamice/

Rezumat

Configuraţia statală şi geopolitică a Orientului (Apropiat şi Mijlociu) contemporan este consecinţa partajării zonei realizate de marile puteri învingătoare după primul război mondial, iar actualele state cu excepţia Egiptului, Iranului, Turciei şi Arabiei Saudite, din ceea ce putem denumi Orient, au rezultat în mare parte din conflictele şi lupta marilor puteri pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă asupra unei regiuni esenţiale pentru poziţia lor strategică, dar mai ales pentru resursele de petrol. Orientul Apropiat şi Mijlociu, reprezintă un spaţiu caracterizat de tensiuni, lipsă de resurse şi cu foarte multe probleme nerezolvate.

Cuvinte cheie: confruntări, apă, Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu, democratizare, lumea islamică

Confruntările pentru apă dintre statele din Orientul Apropiat şi Mijlociu – amenințare asupra posibilei democratizări a lumii islamice

Col (r) Dr. Tiberiu Tănase[1]

tanasetiberiu2@gmail.com

[1] Lector univ. asociat Universitatea Româno- Americană

Introducere

În Orientul Apropiat sunt incluse ţările aflate în zona de întâlnire a Asiei cu Europa şi Africa: Turcia, Cipru, Siria , Liban, Israel, Arabia Saudită, Yemen, Egipt, Sudan, iar în Orientul Mijlociu (Middle East) ar cuprinde Iranul Irakul şi Afganistanul. În ultima vreme, această arie geografică este denumită fie Orientul Apropiat, fie Orientul Mijlociu, dar incluzând toate statele menţionate.[2]

Orientul Apropiat şi Mijlociu, reprezintă un spaţiu caracterizat de tensiuni, lipsă de resurse şi cu foarte multe probleme nerezolvate. Între acestea cele mai importante sunt: problema palestiniană, problema terorismului, problema kurdă, cea a resurselor strategice (petrol, gaze, apă) şi cele ale raporturilor interetnice din zonă.

Orientul Mijlociu s-a confruntat cu numeroase crize şi războaie, care au debutat după des-compunerea Imperiului Otoman (1918) şi după încheierea celui de-al doilea Război Mondial (1945), moment în care mai multe state din zonă şi-au dobândit independenţa. Dintre fenomenele importante, care contribuie la destabilizarea zonei sunt: exploatarea intensă a resurselor naturale, în special a petrolului, ascensiunea integrismului religios şi populaţia în continuă creştere sau migraţie. Crizele şi războaiele din Golf au avut întotdeauna consecinţe deosebite pentru economia mondială şi pentru evoluţia statelor.[3] Una dintre acestea a fost şi constituirea la 14 septembrie 1960 a Organizaţiei Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), care a dus o politică de fixare a preţului acestui produs vândut de ţările membre cu un preţ mai mare decât preţul ţiţeiului pe piaţa liberă.[4]

1. Confruntările pentru resursele naturale din Orientul Apropiat şi Mijlociu – confruntări pentru resurse strategice

Două treimi din resursele mondiale de petrol şi gaze naturale se găsesc în estul Orientului Mijlociu (Arabia Saudită, Emiratele din zona Golfului Persic, Irak), perspectiva morţii petrolului a aruncat ţările din această regiune în prim-planul interesului politic şi militar al Statelor Unite.

Implicaţiile geopolitice, strategice şi economice ale intervenţiilor militare ale SUA în Orient (Apropiat şi Mijlociu), dar şi Asia Centrală sunt generate – dincolo de pretextele propagandistice binecunoscute (războiul cu terorismul, democraţie, libertate etc.) – tocmai de importanţa resurselor de petrol şi gaze naturale din cele două zone, pe care Statele Unite încearcă să le monitorizeze, în condiţiile crizei petrolului.[5]

Eric Waddell – profesor de geografie la „Laval University“- a făcut o serie de precizări, care au stârnit senzaţie în lumea specialiştilor, privind adevăratele raţiuni ale războiului cu Irakul, precum şi punctele de pe glob în care se vor desfăşura viitoare conflicte. Chiar în perioada care a precedat invazia americană în Irak – (…) Potrivit afirmaţiilor lui Eric Waddell, Administraţia Bush a decis să intervină militar împotriva regimului de la Bagdad, inclusiv din raţiuni de criză a petrolului şi de acaparare a ultimelor mari resurse mondiale.[6]

Încă din 1990, vicepreşedintele SUA, Dick Cheney afirma într-un raport (în cadrul Comitetului pentru forţele armate din Senat) că Irakul controla circa 10% din rezervele mondiale de petrol, înaintea ocupării Kuweitului. Odată ce Saddam a pus mâna pe Kuweitt, el a ajuns să controleze 20% din resursele mondiale de petrol şi în mod clar, el este acum în măsură să dicteze viitorul politicii energetice mondiale şi să stranguleze economia americană, ca şi pe cea a celor mai multe ţări ale lumii.

Potrivit datelor din raportului lui Dick Cheney, în 2020, Golful Persic va asigura aproape 2/3 din exportul de petrol mondial. Controlul asupra acestei regiuni şi a resurselor sale devine, deci, mai importantă în viitor decât a fost in trecut. Subliniem faptul că cu peste 20 de ani în urmă, după îndepartarea şahului Iranului, Reza Pahlavi, preşedintele SUA de atunci, Jimmy Carter lansa un avertisment fără echivoc: „Orice tentativă din afară de a câştiga controlul asupra regiunii Golfului Persic va fi privită ca un atac asupra intereselor vitale ale Statelor Unite ale Americii şi acestui atac îi vom răspunde cu orice mijloc este necesar, inclusiv prin forţă militară“, sau,aşa cum susţinea şi fostul secretar de stat al SUA James Baker: „Petrol, adică interese americane vitale!“ [7]

Miza foarte mare este demonstrată de acutizarea diferendelor – în problema irakiană, iraniană şi nu numai dintre Statele Unite şi Franţa, Germania, Rusia şi China şi este reprezentată în general de resurse şi în principal de cele energetice.[8]

Dintre statele ce deţin resurse de petrol şi gaze naturale, şi care sunt implicate în actuale sau posibilele confruntări pentru petrolul din această zonă sunt de remarcat în principal Arabia Saudită, Irakul, Iranul şi Kuweittul.

1.1. Arabia Saudită

Cu un ritm de extracţie de 7, 5 milioane barili pe zi o capacitate de producţie de 10, 5 milioane de barili/zi şi o rezervă 262 miliarde barili rămâne un actor de necontestat al scenei petrolului şi îşi pregăteşte o viitoare poziţie fruntaşă pe piaţa internaţională a gazelor naturale (a fost deja creat un consorţiu internaţional ce reuneşte companiile Shell, Total şi Saudi Aramaco).

În aceste condiţii orice destabilizare a Arabiei Saudite, determinată de mili-tanţii wahhabiţi (acoliții lui Bin Laden), care încearcă să se impună pe scena politică sau de către alte grupări teroriste sau criminale ar putea duce la dereglarea pieţei resurselor energetice.[9]

1.2. Iranul

Din punct de vedere geografic, Iranul are o poziţie strategică de invidiat, nu foarte departe de cei mai mari importatori de petrol şi gaze naturale – India, China, ş şi Europa. Cu o rezervă de ţiţei estimată la 130 miliarde de barili, Iranul deţine 10% din totalul mondial al resurselor şi totodată deţine al doilea zăcământ de gaz natural al planetei: 36.000 de miliarde de metri cubi. Sectorul hidrocarburilor din Iran asigură 22,1% din PIB, adică 80% din exporturi sau 90% din veniturile la buget. De asemenea este singurul stat din Orient, care dispune de rezerve petroliere atât în Golf ( la sud), cât şi în Marea Caspică (la Nord), iar rezervele sale de gaze au fost concesionate ruşilor (Gazprom şi britanicilor (British Gaz).[10]

Petrolul a permis regimului iranian să menţină o rată de creştere economică de 6% pe an, să îmbunătăţească echilibrul balanţei comerciale, să reducă datoria externă, să acumuleze depozite valutare şi mai ales să detensioneze presiunile sociale prin subvenţionarea unor bunuri de primă necesitate, cum ar fi benzina, vândută la preţuri modice. De altfel, o trecere în revistă a intereselor marilor puteri pentru resursele energetice ale Iranului explică actualele tensiuni şi conflicte de interese care se manifestă chiar în Consiliul de Securitate al O.N.U.

În prezent, se pare că problema iraniană, devine mai preocupantă chiar decât alte situaţii problematice şi îi găseşte divizaţi pe membrii Consiliului de Securitate.

În timp ce S.U.A. susţine că opţiunea militară rămâne deschisă, deşi oficial pledează pentru o soluţie diplomatică[11], U.E a devenit cel mai important partener comercial al Teheranului, având în vedere şi faptul că Iranul este cel mai important furnizor de petrol, după Rusia pentru UE.

Pentru China, petrolul importat din Iran reprezintă 14% din totalul importului de petrolul şi a doua sursă după Arabia Saudită[12], iar Rusia nu pare dispusă să renunţe la cele câteva acorduri profitabile încheiate cu Iranul în domeniul energetic şi militar în favoarea unor sancţiuni ale O.N.U.[13]

1.3. Irakul

Ca şi Iranul, Irakul făcea parte, împreună cu Coreea de Nord, din ceea ce fostul preşedintele american G Bush numea Axa Răului[14] şi deţine resurse de petrol estimate la 115 miliarde de barili (11% din rezervele mondiale ) fiind prima ţară din lume ce deţine câmpuri neexploatate de mari dimensiuni ceea ce ar putea ridica producţia – cu petrolul extras în prezent – la o cifra semnificativă: circa 220-250 de miliarde de barili de petrol, atunci când resursele petrolifere ale Irakului vor fi exploatate „din plin“.[15]

1.4. Kuweitul

Rezervele de petrol ale acestui mic stat sunt echivalente celor din Irak (în ciuda suprafeţei de doar 180.000 km2), Kuveitul, după războiul din Golf a decis dublarea producţiei a cinci câmpuri petroliere din nord şi în acest scop a construit un consorţiu internaţional format din principalele companii internaţionale şi anume Total Fina Elf, British Petroleum, Shell şi Chevron.[16]

2. Confruntările pentru apă, o altă resursă strategică a statelor din Orientul Apropiat şi Mijlociu

Apa, resursă strategică vitală pentru securitatea statelor şi popoarelor a fost mult timp ignorată. În anii ’90, problematica apei a devenit un subiect de actualitate, specialiştii publicând numeroase articole şi lucrări pe această temă, multe dintre ele cu tentă alarmistă.

Totuşi, analiştii apreciază că una din ameninţările majore la adresa securităţii umane va fi reprezentată de accentuarea competiţiei pentru „aurul alb“, accesul la resursele de apă constituind pe viitor o sursă importantă de tensiuni şi conflicte inter-naţionale. Accentuarea şi extinderea deficitului de apă poate avea ca efect dezintegrări sociale interne şi conflicte internaţionale, fenomene cărora guvernele şi comunitatea internaţională nu sunt pregătite să le facă faţă. Trei factori principali concură la generarea acestui deficit, aceştia reprezentând, totodată, pericole potenţiale, de incitare la conflicte: epuizarea sau degradarea resurselor, care restrânge în mod firesc accesul la folosirea acestora, implozia demografică care impune creşterea consumului şi accesul sau distribuţia inegală a acestor rezerve. Deşi, toţi aceşti factori contribuie la realizarea deficitului, se poate afirma cu certitudine că ultimul factor are şansa de a deveni principala sursă în declanşarea conflictelor.

Cea mai mare parte a ţărilor din Orientul Apropiat şi Mijlociu partajează aceleaşi bazine acvifere; apa, în această zonă, a constituit, printre altele, o miză strategică importantă a mai multor conflicte militare, între care războiul israeliano-arab (1967), invadarea Kuweit-ului de către Irak (1990), ori raidurile israeliene din Liban (1966), când presa a făcut cunoscut opiniei publice obiectivele unora din bombardamentele executate, care vizau îndeosebi canalizări, cisterne cu apă şi baraje, care contraveneau Protocolului adiţional al Convenţiei de la Geneva din 1977.[17]

În prezent, se poate aprecia că succesul coaliţiei anglo-americane în campania irakiană a lăsat locul unei perioade post-conflict plină de necunoscute, în care un rol central îl ocupă lupta pentru controlul resurselor strategice în regiune, între acestea figurând şi apa, ca resursă vitală pentru securitatea statelor şi popoarelor din zonă.

2.1. Apa – resursă strategică vitală a statelor din Orientul Apropiat şi Mijlociu

Apa în stare naturală este cea mai răspândită substanţă compusă, ocupând ¾ din suprafaţa globului şi constituind factorul principal al întreţinerii şi dezvoltării vieţii.

Apa reprezintă peste 70% din suprafaţa terestră, dar stocul de apă dulce nu reprezintă doar 2,5% din acest ansamblu, iar 99% din aceste resurse de apă dulce sunt inaccesibile pentru om cu tehnologia actuală, deoarece se găsesc în calote polare, gheţari sau alte acvifere ori în pânze freatice neexploatabile. În ultimii ani, asistăm la diminuarea cantităţii de apă în diverse ţări ale lumii, fapt ce accentuează prăpastia dintre necesităţile omenirii şi resursele disponibile ale globului.

Apa, acest element vital al existenţei umane şi cea mai importantă dintre resursele naturale strategice, datorită crizei mondiale actuale a resurselor, va fi şi în continuare un element central al noţiunii de dezvoltare durabilă.

Existenţa a peste 200 de fluvii şi lacuri mărginite de cel puţin două ţări şi a cel puţin zece fluvii ce traversează şase teritorii aparţinând unor state diferite, readuce tot mai pregnant în actualitate problematica gestionării, distribuţiei şi partajării apei, care a dobândit în prezent o adevărată dimensiune strategică.

În prezent, mai puţin de 1% din resursele de apă ale planetei sunt destinate consumului uman, în timp ce mai mult de 1,2 miliarde de oameni nu au acces la surse de apă sigure.[18]

Distribuţia şi accesul inegal la resursele de apă afectează şansele dezvoltării statelor, multe dintre ele suferind de stres hidric (repartiţia unei cantităţi sub 1700 de metri cubi de apă anual pentru o persoană), sau penurie hidrică (generată de repartiţia unei cote situate sub 100 de metri cubi de apă anual pentru o persoană), iar în viitor aceste disfuncţii vor deveni o sursă importantă de conflicte şi tensiuni internaţionale.

Țările ce suferă de stres pentru penurie hidrică sunt din ce în ce mai multe[19]. Astfel, în anul 2000 se aprecia că în lume există peste 600 milioane de oameni care suferă de penuria de apă dulce, peste 30 de ani numărul acestora se estimează că va ajunge la 1,5 miliarde, iar în anul 2050, se estimează că numărul persoanelor care ar putea fi afectate de stres hidric va ajunge la 2,3 miliarde, iar al celor care vor fi atinse de penurie la 1,7 miliarde.

Orientul Apropiat şi Mijlociu, este o zonă în care, ţările sunt dependente de sursele de apă de suprafaţă ce izvorăsc de pe teritoriul altor state, precum: Egipt-97%, Siria-79%, Irak-66%, Iordania-36%, Israel-21%. În aceste situaţii, statele situate în amonte îşi pot face o rezervă mai mare de apă, afectând ţările din bazinul hidrografic respectiv, fapt ce creează condiţiile apariţiei conflictului.[20]

Temele celui însărcinat să elaboreze poziţia oficială a SUA în cazul litigiului acestei ţări cu Mexicul, a fost fondată pe suveranitatea teritorială absolută, care proclamă puterea discreţionară a statului asupra apelor sale naţionale, de care putea dispune cum crede el de cuviinţă, indiferent de consecinţele externe. Aplicarea doctrinei în cauză a stat la baza soluţionării arbitrajului dintre SUA şi Mexic pe timpul conflictului de la Rio Grande (1895), potrivit căreia „principiul fundamental în dreptul internaţional este suveranitatea absolută a fiecărui stat, în opoziţie cu toate celelalte, pe teritoriul său“.[21]

Treptat, au început să se facă demersuri pentru constituirea unui cod al comportamentului internaţional în problema cursurilor de apă. Astfel, Asociaţia Dreptului Internaţional a conceput, în 1966, Regulile de la Helsinki (revizuite, între timp), iar Comisia ONU pentru Dreptul Internaţional a emis recomandările sale preliminare în 1991. Ambele asociaţii au susţinut un număr de principii importante, între care amintim patru obligaţii ale ţărilor riverane: să informeze vecinii cu care împart cursurile de apă şi să se consulte cu ei înainte de a lua o decizie care i-ar putea afecta; să facă permanent schimb de date de ordin hidrologic; să evite provocarea unor daune substanţiale altor utilizatori şi să folosească apa dintr-un bazin hidrografic comun într-un mod rezonabil şi echitabil. Teoretic, aceste principii sunt inatacabile, dar practic ele devin insuficiente în cazul unor conflicte deschise, deoarece fiecare ţară le dă interpretări diferite, conform propriilor interese.

Trebuie menţionat că în nici unul din actualele puncte fierbinţi ale disputei pentru resursele de apă nu există vreun tratat care să includă toate ţările situate în amonte, dat fiind avantajul lor natural, nu acceptă ideea că apele internaţionale trebuie exploatate în cooperare.

Importanţa strategică a resurselor de apă este confirmată de faptul că acestea continuă să se afle în centrul conflictelor actuale, iar aceste resurse au devenit o armă redutabilă, dar şi un obiect de dispută între ţările situate în amonte şi aval. Pe de altă parte, o gestionare globală şi o repartiţie negociată a acestor resurse sunt indisponibil legate de rezolvarea conflictelor, în sensul că „nu se încheie nici un fel de pace fără împărţirea apei şi că nu există soluţie la problemele de apă fără pace.“[22]

2.2. Apa: sursă de conflicte în Orientul Mijlociu

Orientul mijlociu este o zonă aridă și semi-aridă, caracterizată de cantități mici de precipitații și temperaturi ridicate, elemente care, alături de o suită întreagă de alte fenomene, determină raritatea resurselor de apă. Această stare de fapt determină acutizarea conflictelor determinate de distribuirea și de accesarea resurselor de apă existente. Situația este accentuată și de alte probleme complementare precum: creșterea rapidă a numărului populației, utilizarea ineficientă a resurselor existente, proasta gestionare, lipsa cooperării între statele care împărtășesc aceleași resurse, învechirea sistemelor de transport a apei și a sistemelor de irigații, lipsa tehnologiei pentru exploatarea altor tipuri de apă, precum cele reziduale sau de proveniență marină.

Date fiind aceste probleme, tensiunile dintre țările din Orientul Mijlociu cu privire la utilizarea apei s-au extins și s-au accentuat. Astfel că avem tensiuni pe Eufrat și Tigru care își au izvorul în Turcia și trec prin Siria înainte de a străbate Irak-ul; râul Orontes care își are originea în Liban, trece prin Siria înainte să se verse în Marea Mediterană, lângă Turcia; râul Litani, un râu care curge pe teritoriul Libanului, dar Israel dorește să-i utilizeze apele; Înălțimile Golan, o regiune bogată în resurse de apă și sursă a nenumărate conflicte; Nilul își are sursa în Etiopia și trece prin Sudan și Egipt înainte de a se vărsa în Marea Mediderană; râul Iordan este localizat în zona Bilad al-Sham care include, Siria, Palestina, Israel, Iordania și Liban.

2.3. Eufrat și Tigru: sursă de conflict – studiu de caz

Izvoarele râurilor Eufrat și Tigru se găsesc în munții din estul Turciei. Turcia furnizează 90% din apa care alimentează râul Eufrat, iar Siria 10%. Tigru este alimentat într-o proporție de aproximativ 50% de Turcia, Irak 2/5, iar Iran restul.[23] Atât Irak, cât și Siria depind într-o proporție radicală de aceste resurse de apă.

Încă din 1950, liderii turci au discutat despre valorificarea și exploatarea acestor râuri pentru a determina dezvoltarea economică națională și pentru a crește și susține producția de energie elcetrică pentru uz intern. Ca rezulttat al acestor discuții a reieșit proiectul GAP din numele turces dat acestuia Güneydogˇu Anadolu Projesi, care se traduce prin Proiectul Anatoliei de Sud-Est, care a fost lansat în 1980 și care conținea planurile a 21 de baraje și 19 centrale hidroelectrice.[24] Potrivit așteptărilor oficialităților din Turcia, acest proiect ar trebui să asigure necesarul de apă pentru a iriga 1.8 milioane de hectare de teren și să producă 27 de miliarde de kilowați/oră (kwh) de energie electrică. Mai mult, sprijină dezvoltarea economică a acestei zone a țării, unda rata șomajului este foarte ridicată și unde există deja sentimente separatiste exprimate de kurzii pe care Ankara dorește să și-i apropie.[25]

Acest proiect entuziast al Turciei nu i-a lăsat fără reacție pe vecinii săi, care au devenit din ce în ce mai îngrijorați întrucât cantitatea de apă necesară, pentru a pune în practică planurile de la Ankara, ar fi semnificative și, potrivit datelor furnizate, s-ar putea ajunge la aproximativ 50% din debiturile ambelor râuri atunci când proiectul își va atinge capacitatea maximă de lucru.

O altă dimenisune a planului, care îngrijorează Siria și Irak, o reprezintă faptul că, în cele din urmă, apa utilizată pentru irigații ar reveni ulterior pe cursul de apă inițial și va polua astfel 40% din apa care va intra pe teritoriul Siriei și 25% din apa râului Tigru care va intra în Irak.[26]

În 1983, cele trei state riverane au stabilit un Comitet Tehnic al Apelor Regionale cu scopul de a soluționa prin intermediul acestuia toate problemele asociate bazinului Eufrat-Tigru. Încă de la început, perspectivele de exploatare a resurselor de apă au fost contrare, iar discuțiile au culminat cu o poziție vehementă venită din partea Turciei, care considera că deține drepturi depline asupra acestor resurse de apă. Această opinie era fundamentată pe originea acestor ape, care se regăsește, într-o proporție covârșitoare, în interiorul granițelor sale. Mai mult, Turcia a consolidat ideea că nu are obligații legale sau morale față de statele cu care împarte aceste resurse. Prin vocea primului ministru de la data respectiva, Suleyman Demirel, s-a susținut că resursele de apă sunt ale Turciei și petrolul este al lor. De vreme ce noi nu le spunem lor: uitați, noi avem dreptul la jumătate din petrolul vostru, nici ei nu ar trebui să emită pretenții asupra ceva ce ne aparține.[27]

Această atitudine a culminat cu un vot împotriva Convenției ONU a Cursurilor de Apă privind Utilizările Non-Navigabile ale Apelor Transfrontaliere, din 21 Martie, Turcia aflându-se printre cele trei state care au votat în acest fel, alături de China și Burundi, iar 104 state au votat pentru și 26 s-au abținut.[28]

Pe de cealaltă parte, Siria și Irak și-au argumentat pozițiile pe principiile echității și pe utilizarea rațională a resurselor, dar au revendicat și drepturi istorice. Aceste două state au susținut ideea că apelul Turciei la principiul suveranității nu este justificat în această cauză deoarece acțiunile pe care acest stat le face în interiorul granițelor sale, dar pe acest segment, aduce vătămări grave statelor cu care se învecinează.

Miza acestui conflict este una semnificativă prin prisma dependenței celor două state față de apa râurilor Eufrat și Tigru, resursă amenințată de intențiile de dezvoltare ale Turciei, intenții care pot genera schimbări importante în ceea ce privește debitul și calitatea apei atât de necesare populațiilor. Modificările pe care Turcia dorește să le pună în practică pot schimba dramatic niveliul de trai al popoarelor învecinate și pot contribui la un declin rapid al acestor state al căror echilibru este oricum încercat și de alte conflicte prezente în zonă. Dată fiind această miză, Siria a încercat să influențeze deciziile de la Ankara sprijinindu-se pe Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) și pe activitățile de gherilă ale acestuia. În 1987, relația Siriei cu acest partid a fost subiect de negocieri între Turcia, care s-a angajat că va furniza debitul necesar și Siria care s-a angajat că va tăia sprijinul alocat Partidul Muncitorilor din Kurdistan. Turcia nu și-a menținut acordul și astfel că și Siria a reluat vechile legături cu PKK determinând o serie de crize politice și militare.[29]

Acest climat tensionat în corelație cu nevoia statelor de a-și asigura necesarul de apă a condus la conflicte și între Siria și Irak. Forțată de situația creată și de planurile pe care Turcia le concepea, în 1975, Siria a început să își asigure o rezervă de apă preluând din debitul râului Eufrat și încercând să umple lacul Assad. Irak a acuzat Siria la Liga Arabă că abuzează de rolul său de riveran și a amenințat statul vecin cu bombardamente și cu ofensivă militară terestră, zona transfromându-se rapid în zonă cu risc ridicat de conflict. Situația s-a liniștit când Arabia Saudită a reușit să aducă cele două state la un acord convenabil pentru părți.

Începând cu anul 2001 Turcia a devenit ceva mai conciliantă inaugurând comisii de cercetare și programe de pregătire în domeniul managementului apelor în comun cu Siria, iar începând cu 2005 cooperarea s-a extins, Irakul devenind unul dintre membrii activi în discuțiile cu privire la bazinul Eufrat-Tigru, deschidere care a culminat, în 2008, prin realizarea unui institut al apei comun și oficial al celor trei state.

Cu toate că există mai multe acorduri bilaterale, nu există, nici în acest moment un acord care să integreze cele trei țări riverane. Cu toate că proiectul GAP nu este finalizat încă, acesta rămâne o problemă importantă pe scena relațiilor internaționale. Siria și Irak continuă să acuze Turcia de contaminarea apelor care ajung pe teritoriile lor, debitul din ce în ce mai scăzut al râurilor odată cu dezvoltarea și implementarea continuă a proiectului GAP, astfel încât este foarte dificil de preconizat, în acest moment, care va fi evoluția evenimentelor și ce soluții pot fi fiabile într-o regiune deja măcinată de conflicte și caracterizată de incertitudine.

Siria și Irak se regăsesc sub amenințarea continuă de a nu mai avea acces la cea mai importantă resursă pentru supraviețuirea populațiilor, aflându-se într-o zonă aridă, cu puține precipitații, cu râuri cu debite în scădere continuă din pricina intervențiilor artificiale, umane, dar și din pricina schimbărilor climatice care accentuează negativ situația. Starea actuală a acestor state nu lasă loc pentru optimism. Irakul se află într-o perioadă de tranziție, de reconstrucție, atât a infrastructurii, cât și la nivel social și economic, iar Siria este măcinată continuu de un război intern, care, deși datează deja de mai bine de doi ani, nu pare că se va rezolva în viitorul foarte apropiat.

Deși bogată în resurse petroliere, și nu numai, stabilitatea economică a Irakului și echilibrul către care tinde, depinde într-un mod fundamental de gestionarea resurselor de apă, de gestionarea debitelor și calității apelor râurilor Eufrat și Tigru, deci de măsurile pe care oficialii de la Ankara le iau și similară este și situația Siriei. Situația regională actuală, oferă avantaje în luarea deciziilor Turciei, acest stat aflându-se într-un echilibru constant, comparativ cu statele vecine. Însă această situație ar trebui să determine Turcia la mai multă responsabilitate în tratarea acestui subiect, mai ales pentru că acest stat tinde către dobândirea unei puteri regionale considerabile și către ocuparea unui rol mai activ pe scena relațiilor internaționale, globale. Democrația care caracterizează Turcia, ar trebui să furnizeze toate mecanismele prin care acest stat să își asume gestionarea problemelor astfel încât să poată să își aproprie încrederea partenerilor săi globali.

În lipsa unui management eficient al tensiunii create în jurul râurilor Eufrat și Tigru și în conjuncție cu incertitudinea care caracterizează regiunea, conflictele pot izbucni rapid și pot avea consecințe catastrofale.

Concluzii

Mediul de securitate global este caracterizat de incertitudine, de schimbări rapide și fundamentale, de interese volatile ale actorilor de pe scena relațiilor internaționale, elemente care determină generarea de conflicte dintre cele mai diverse. Însă cele mai dure războaie se poartă și se vor purta și în viitor pentru controlul resurselor.

Petrolul și gazele naturale reprezintă o resursă crucială care alimentează motoarele dezvoltării economice mondiale și dezvoltarea tehnologică care stă la baza revoluțiilor înregistrate în ceea ce privește transportul, comunicarea și, în definitiv, transformarea radicală a societății contemporane. Tocmai de aceea aceste resurse reprezintă motivul pentru care se duc și se vor duce războaie, gestionarea acestora fiind vitală pentru întreținerea nivelului atins de societate, iar dobândirea acestuia pe o piață liberă ar putea fi și mai costisitoare și mai problematică. Statele puternice încearcă își aproprie toate atuurile care pot conduce către acest scop.

Terenurile arabile și fertile și apa reprezintă celelalte resurse în jurul cărora se crează tensiuni și conflicte care se vor acutiza în viitor și vor reprezenta principala încercare pe care guvernele vor fi nevoite să o trateze. Dacă fără gaze și fără petrol omul a reușit să supraviețuiască și să evolueze în lunga sa călătorie istorică, nu putem spune același lucru despre resursele alimentare și apă. Acestea din urmă reprezintă cheia supraviețuirii, iar statele vor face totul pentru a le dobândi pentru populațiile lor.

În condițiile în care populația se află într-o continuă creștere, mediul înconjurător se află în declin din pricina schimbărilor climatice etc., aceste resurse nu numai că nu pot fi suficiente, dar se și împuținează, din varii motive, de la an la an. Tehnologia actuală nu poate ține pasul cu această evoluție și nu s-au înregistrat revoluții în domeniul alimentar sau în domeniul accesului la resurse de apă astfel încât să fim mai optimiști. Resursele se degradează, nici măcar nu putem afirma că sunt constante, iar consumul este din ce în ce mai mare.

În acest context securitatea apei devine prioritară pentru cele mai multe guverne ale lumii, iar acest lucru este ușor observabil prin intermediul strategiilor de securitate naționale, care, fără excepție, se adresează, cu precădere, acestei surse de insecuritate.

Orientul Mijlociu și în Nordul Africii par a fi cele mai afectate de raritatea resurselor de apă și de aceea tensiunile se acutizează în această regiune. Raritatea resurselor de apă și degradarea celor existente sunt motive reale de preocupare. Pe fondul deșertificării, eroziunii solului și poluării, statele din această arie geografică au înregistrat scăderi semnificative ale producției din agricultură. Problema trebuie înțeleasă în relație cu scăderea suprafețelor agricole din pricina urbanizării continue și schimbărilor demografice determinate de mutarea locuitorilor din mediul rural către cel urban în căutarea unui loc de muncă și a unor oportunități.

Acestor probleme li se adaugă și distribuirea inegală a resurselor de apă, monopolul auto-impus asupra unor resurse și controlul abuziv al acestora în detrimentul altor societăți. Exemplul abordat în acest studiu, conflictele create în jurul bazinului Eufrat-Tigru, demonstrează că lucrurile pot degenera rapid și că interesele statelor riverane nu coincid de cele mai multe ori. Ca atare, conflictele sunt greu de ocolit.

Cu toate acestea, cooperarea și managementul în interesul tuturor părților poate fi și o soluție pentru stingerea tensiunilor și pentru o mai bună conviețuire. Comunitatea globală și instituțiile internaționale sunt principalele motoare care pot determina colaborarea într-un doemniu atât de sensibil cum este acela al accesului la apă. Cercetările cu scop normativ pot contribui la crearea unui cadru legitim de drept internațional cre să faciliteze tratarea diferendelor internaționale cu privire la resursele vitale.

În ce măsură, în acest domeniu, al accesului la apă, se mai poate ține seama de granițele statale, de monopolul asupra râurilor, de management unilateral al apelor fluviale, în condițiile în care acestea sunt transfrontaliere? Care sunt condițiile de redistribuire a resurselor? Care principii sunt relevante în această situație? Primează principiul echității sau alte principii? Ce responsabilități și ce obligații avem față de ceilalți? Cine decide și prin ce mijloace care este deținătorul de drept al acestor resurse fluviale? Se poate determina acest lucru? Ce autoritate poate și trebuie să reglementeze acest domeniu?

Studiul nostru conduce, inevitabil, la o serie de întrebări, lista întrebărilor adresate aici nu are pretenția de exhaustivitate, ci dimpotrivă, aceasta rămâne și trebuie să rămână deschisă. Este un domeniu care are nevoie de soluții care să contribuie la menținerea și consolidarea păcii la nivel global. Accederea la soluții nu se poate face decât printr-un nivel intermediar constituit de identificarea și adresarea celor mai importante întrebări.

Bibliografie

Akpinar A., și K. Kaygusuz, “Regional sustainable water and energy development projects: a case of Southeastern Anatolia Project (GAP) Turkey,” Renewable and Sustainable Energy Reviews 16, nr. 2, 2012.
Alexe, Vladimir, Un punct de cotitură în istoria civilizaţiei/Moartea petrolului, in Ziua, Bucureşti, nr. 3436 – 24.09.2005.
Alexe, Vladimir, Războaie pentru resurse: cine va domina Golful va domina lumea, in Ziua, București, 1 martie 2003.
Alexe, Vladimir, De ce întârzie războiul din Iran,in Ziua, București, 22 aprilie 2006.
Beaumont, Peter, Restructuring of Water Usage in the Tigris-Euphrates Basin: The Impact of Modern Water Management Policies, in Yale Forestry and Environmental Studies Bulletin 103, 1999.
Brachet, Christophe și Daniel Valensuela, Manualul pentru managementul integrat al resurselor de apă în bazinele hidrografice transfrontaliere de fluvii, lacuri și acvifere, publicat de Rețeaua Internațională a Organizațiilor de Bazine Hidrografice (INBO) și de către Parteneriatul Global al Apei (GWP), 2012.
Chalmin, Philipe, Geopolitique des resourssces natureles: prospective 2020, RAMSES 2000. Raport Annuel Mondial sur le Systeme Economique et les Strategies, Dunod, Paris, 1999.
Chaigneau, Pascal, Petrole et geopolitique, Defense Nationale, noiembrie 2004.
Daoudy, Marwa, Asymetric Power: Negotiating Water in the Euphrates and Tigris, International Negotiation 14, nr. 2, 2009.
DirectivaCadru privind apa a UE,site www.europa.eu.int/comm/enviromment/water.
Dobrescu, Paul, Geopolitica, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003.
Dufour, Jean – Louis, Crizele internaţionale – de la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, București, 1999.
Hakki, Murat Metin, An Analysis of the Legal Issues Concerning Turkey’s Southeastern Anatolia Project (GAP), in World Affairs 169, nr. 4, 2007.
Ionescu, Mihail, De la sancţiuni O.N.U. la risc de război?/Iranul agită arma petro-lieră, in România Liberă, Bucureşti, nr. 4822 – 17.01.2006.
Ionescu, Mihail, Tur de orizont, in Monitor Strategic, București, nr. 1-27, 2004.
Lasserre, Frederic, Le prochain siecle sera-t-il celui des gueerres de l’ eau? La revue internationale et sytrategique, l’Afrique entre guerre et paix, nr. 33, Printemps, Paris, 1999.
Lazăr, Marius, Conflictul din Golf (1990-1991) şi noua ordine geopolitică în Orientul Mijlociu, în Geopolitica, București, nr. 7-8/2004.
Michel, David, Amit Pandya, Syed Iqbal Hasnain, Russell Sticklor și Sreya Panuganti, Water Challenges and Cooperative Response in the Middle East and North Africa, Brookings, 2012
Republic of Turkey, Southeastern Anatolia Project Action Plan 2008-2012, Southeastern Anatolia Project Regional Development Administration, mai 2008.
Roche, Pierre – Alain, L`eau au XXI-e siecle enjeux, conflicts, marche, RAMSES 2001, Rapport Annuel sur le Systeme Economique et les Strategies, Dunod, Paris, 2000.
Sarkis, Nicolas, Vechi reţele şi noi provocări pentru aprovizionările cu petrol, în Le Monde Diplomatique, ( ediţia română), mai 2006.
Sinescu, Maria , Apa-miză strategică în Orientul Mijlociu, in Monitor Strategic, București, nr. 1-2/2004.

Referințe

[1] Marius Lazăr, Conflictul din Golf (1990-1991) şi noua ordine geopolitică în Orientul Mijlociu, in Geopolitica, București, nr. 7-8/2004, p. 253.
[2] Paul Dobrescu, Geopolitica, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 412.
[3] Cf. Jean – Louis Dufour, Crizele internaţionale – de la Beijing (1900) la Kosovo (1999), Editura Corint, București, 1999.
[4] Organizaţia a fost constituită de primele cinci state producătoare de petrol (Arabia Saudită, Iran, Irak, Kuwait şi Venezuela), cf. Nicolas Sarkis, Vechi reţele şi noi provocări pentru aprovizionările cu petrol, in Le Monde Diplomatique, ( ediţia română), mai 2006, p. 9.
[5] Vladimir Alexe, Un punct de cotitură în istoria civilizaţiei/Moartea petrolului, in Ziua, Bucureşti, nr. 3436 – 24.09.2005, pag. II-III.
[6] Precizările au fost făcute în numărul 3 din revista „Global Outlook“, din noiembrie 2002, apud, Vladimir Alexe, art. cit., p. II-III.
[7] Vladimir Alexe, Războaie pentru resurse: cine va domina Golful va domina lumea, in Ziua, București, 1 martie 2003, Dosare Ultrasecrete.
[8] Această afirmaţie este susţinută şi de Michael T. Klare – autorul cărţii „The Resource Wars“ („Războaiele pentru resurse“) – care în lucrarea menţionată susţinea următoarele: „Oricine ar controla fluxul de petrol din Golful Persic va putea strangula nu numai economia americană, ci şi pe cea a celor mai multe tari ale lumii cf. www.fpif.org.
[9] Pascal Chaigneau, Petrole et geopolitique, Defense Nationale, noiembrie 2004, p. 146.
[10] Cf. Pascal Chaigneau art. cit. 147.
[11] Un articol intitulat The Iran Plans, publicat de Seymour Hersh, în the New Yorker, cita o sursă de la Pentagon, care susţinea că singurul mijloc de rezolvare a problemei iraniene este schimbarea structurii de putere din Iran ceea ce înseamnă evident război cf. Vladimir Alexe, De ce întârzie războiul din Iran,in Ziua, București, 22 aprilie 2006, Dosare Ultrasecrete IV.
[12] Colaborarea cu Iranul în exploatările petroliere din Marea Caspică este un motiv în plus pentru China de a se opune prin veto unor eventuale sancţiuni împotriva Iranului, cf. Mihai Ionescu, De la sancţiuni O.N.U. la risc de război?/Iranul agită arma petro-lieră, in România Liberă, Bucureşti, nr. 4822 – 17.01.2006, pag. 8.
[13] Vladimir Alexe, art. cit. pag. IV.
[14] În conformitate cu doctrina Bush, vezi gen. rez. Mihail E. Ionescu, Tur de orizont, in Monitor Strategic, București, nr. 1-27, 2004, p. 3.
[15] Pascal Chaigneau, Petrole et geopolitique, Défense Nationale, noiembrie 2004, p. 146.
[16] Ibidem, pag14.
[17] Maria Sinescu, Apa-miză strategică în Orientul Mijlociu, in Monitor Strategic, București, nr. 1-2/2004, p. 129.
[18] cf. Directivei Cadru privind apa a UE,site www.europa.eu.int/comm/enviromment/water.
[19] conform datelor furnizate de Water Resources Institute, apud, Maria Sinescu Apa – miza strategică în Orientul Mijlociu, in Monitor Strategic, București, nr. 3/2005, p. 129.
[20] Philipe Chalmin, Geopolitique des resourssces natureles: prospective 2020, RAMSES 2000, Raport Annuel Mondial sur le Systeme Economique et les Strategies, Dunod, Paris, 1999.
[21] Frederic Lasserre, Le prochain siecle sera-t-il celui des gueerres de l’ eau?, La revue internationale et sytrategique, l’Afrique entre guerre et paix, no. 33, Printemps, Paris, 1999, p. 99.
[22] Pierre – Alain Roche, L`eau au XXI-e siecle enjeux, conflicts, marche, RAMSES 2001, Rapport Annuee sur le Systeme Economique et les Strategies, Dunod, Paris, 2000, p. 85.
[23] David Michel, Amit Pandya, Syed Iqbal Hasnain, Russell Sticklor și Sreya Panuganti, Water Challenges and Cooperative Response in the Middle East and North Africa, Brookings, 2012, p. 11.
[24] Ibidem, p. 11.
[25] Republic of Turkey, Southeastern Anatolia Project Action Plan 2008-2012 (Southeastern Anatolia Project Regional Development Administration, mai 2008; A. Akpinar and K. Kaygusuz, “Regional sustainable water and energy development projects: a case of Southeastern Anatolia Project (GAP) Turkey,” Renewable and Sustainable Energy Reviews 16, nr.2, 2012, apud David Michel, Amit Pandya, Syed Iqbal Hasnain, Russell Sticklor și Sreya Panuganti, op. cit., p. 11.
[26] Peter Beaumont, Restructuring of Water Usage in the Tigris-Euphrates Basin: The Impact of Modern Water Management Policies, Yale Forestry and Environmental Studies Bulletin 103, 1999, p.172; Marwa Daoudy, Asymetric Power: Negotiating Water in the Euphrates and Tigris, International Negotiation 14, nr. 2, 2009, p. 370, apud David Michel, Amit Pandya, Syed Iqbal Hasnain, Russell Sticklor și Sreya Panuganti, op. cit., p. 12.
[27] Murat Metin Hakki, An Analysis of the Legal Issues Concerning Turkey’s Southeastern Anatolia Project (GAP), in World Affairs 169, nr. 4, 2007, p.176, apud David Michel, Amit Pandya, Syed Iqbal Hasnain, Russell Sticklor și Sreya Panuganti, op. cit., p. 12.
[28] Cf. Christophe Brachet și Daniel Valensuela, Manualul pentru managementul integrat al resurselor de apă în bazinele hidrografice transfrontaliere de fluvii, lacuri și acvifere, publicat de Rețeaua Internațională a Organizațiilor de Bazine Hidrografice (INBO) și de către Parteneriatul Global al Apei (GWP), 2012, p. 30.
[29] David Michel, Amit Pandya, Syed Iqbal Hasnain, Russell Sticklor și Sreya Panuganti, op. cit., p. 13.