Petru Ababii
Email: azumut1947@gmail.com
s. Bolohani, r. Orhei, Republica Moldova
Una dintre cele mai mari și semnificative probleme, respectiv temă de discuție și dezbatere cărora nu li s-au acordat suficientă atenție mai mult în necunoștință de cauză de știința filosofică în general și de către filosofi în special au fost, sunt și vor rămâne încă mult timp încolo cele legate nemijlocit și organic de ceea ce numim gândire critică. Orice gândire poartă mai mult sau mai puțin în sens intensiv și sens extensiv , mai profund sau mai puțin profund, adică esențial sau mai puțin esențial, inclusiv mai accentuat sau mai puțin accentuat caracteristicile gândirii critice.
Principala problemă care a devenit din ce în ce mai vizibilă, mai impregnată atât esențial cât și substanțial în matricea eficacității dubioase și din ce în ce mai incerte a prestației activităților umane de ași rezolva benefic problemele de ele însele generate o reprezintă deficiențele și carențele majore ale gândirii critice umane. Toate neajunsurile cele mari și cele mici, cele substanțiale și mai puțin substanțiale , cele esențiale și cele mai puțin esențiale cu impact puternic asupra calității vieții, inclusiv asupra eficienței activităților omului și influenței determinante a lor asupra istoriei omenirii în general și asupra anumitor etape ale ei în special sunt generate de lipsa gândirii critice la majoritatea indivizilor care alcătuiesc lumea.
Ceia ce ține de gândirea critică, de ceia ce înțelegem prin ea, de ceia ce numim gândire critică, de definițiile definitorii ale gândirii critice, de modul în care trebuie să abordăm gândirea critică, de cum putem dezvolta și practica o gândire critică cât de cât sustenabilă, precum și de caracteristicile de bază și clasificarea gândirii critice, toate aferente logicii formale sunt tratate în mod esențial în special în lucrarea ” Explicațiile definitorii ale gândirii critice„ și în mod esențial dar și extensiv în lucrările din stadiul în care se abordează caracteristicile expertizelor critice ale unor filosofi contemporani și nu numai1 precum și în lucrarea ” Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane„.2
De aceea aici mă voi opri numai la traiectoria și etapele dezvoltării gândirii critice în filosofie în general și în filosofiile celor mai proeminenți contribuabili la acest proces: Kant, Heidegger, Hegel și Nietzsche, dar nu în cu mai mică măsură și în studiile, bineînțeles, și a altor numeroși filosofi contemporani și nu numai nemenționați aici. Fiecare dintre acești filosofi bine cunoscuți au tratat temele fundamentale ale existențialului uman în raport cu ele însele dar și în raport cu obiectul aplicării lor, precum și a raportării și implicării cugetului uman în dezlegarea problemelor gnostice legate de ele și înțelegerii lor corecte cu aceleași mijloace ale cunoașterii umane, în cazul de față ale lui Kant, Heidegger, Hegel și Nietzsche. Aptitudinile și mecanismele aplicate de ei în studierea acestor procese de esență ale fenomenologiei legăturilor dintre realitatea ambientală proprie ființei precum și cea a realității înconjurătoare au fost detaliat și detailat expuse unei gândiri critice în lucrările: ”Transmulticulturalismul monoteist sau transcendență și creștinism„ 3 și ” Prim adevăr și interpretate în aspect filosofic, sociologic și literar„ 4 dar nu mai puțin examinate și în lucrarea ” Gândirea critică filosofică și criticismul logicii formale„5 precum și în studiul ” Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane„ 6
De aceea nu voi stărui aici în aceste lucruri. Voi constata doar faptul, că ei prin truda lor și gândirea lor mai mult sau mai puțin aprofundată au prefigurat fiecare în felul său individual și cu mijloacele lor logo-logistice necesare în acest sens condiționarea a ceia ce astăzi numim gândire critică ca o categorie importantă, de fapt, fundamentală a demersului filosofic , cu un nou caracter dictat de noile necesități ale unei noi etape evolutive în care a intrat omenirea în cunoașterea de către ea altfel a realităților sale.
Gândirea critică a primit astfel portofoliul de exponent prioritar și principal în calitate de expert al posibilităților și capacităților omului de a survola și descifra secretele logo-logistice de cunoaștere a fenomenelor și proceselor realităților directe și indirecte ale habitatului său biologic individual în legătura sa cu habitatul natural al realității înconjurătoare în vederea eficientizării maxime a prestației sale în activitatea din interiorul lor cu marea pretenție de a le modela și gestiona conform concluziilor pe care i le oferă gândirea critică aprofundată. Constatăm că intelectul uman este alcătuit din două componente de bază: logica și gândirea critică.
Caracteristicile logicii și gândirii în general au fost analizate și descrise în lucrarea ”Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și înțelepciuni iumane„.7
Este însă necesar de a definitiva și expune diferența care există între gândirea critică și logica formală propriu zisă, precum și între gândire ca atare și gândirea critică după achiziționarea la gândire a atributului critică.
Gândirea ca atare este o mișcare în transformare în varii direcții a ideilor legate în concepte aflate în raport reciproc unele față de altele, dinamizate de factorii cauză – efect, provocate de elementul diferențiat ce se naște astfel în consecință, toate generatoare de semnificații apărute concomitent și sinergic finalizate cu concluzii analitice, procesul în sine numindu-se analiză, adică gândire. Când gândirea simplă va căpăta aptitudinile și caracteristicile manifeste ale unei gândiri critice?. Altfel spus când gândirea va deveni gândire critică prin adăugarea noțiunii de critică? Critic presupune schimbarea radicală sau parțială a semnificațiilor concluziilor descinse în urma gândirii simpliste unde ele în cea mai mare parte sunt conforme și răspund cerințelor contextului ideilor și conceptelor percepțiilor lor, aflate într-o primă fază a mișcării pe verticala desfășurării ei ca atare, aflată într-o stare diferențiată a semnificațiilor factorilor care o dinamizează și o alcătuiesc organic.
Pe când în gândirea critică concluziile sunt nu numai a unui singur proces/fază, dar al mai multor procese/faze dinamice urma cărora lasă concluzii cu caracter decizional radical, diferite de concluziile primei/primelor faze ale transformărilor care propulsează efectul intelectual/rațional la un grad mai superior decât cel stabilit anterior de primele faze ale gândirii critice aflate în devenire. Aceste decizii concluzionale deja cu caracter critic pot să întărească și să confirme concluziile precedente furnizate de primele faze ale gândirii sau dimpotrivă le pot complet anula. Astfel ia naștere gândirea critică propriu zisă. Vom numi gândire critică aprofundată deci, aceea, care survine în urma unor concluzii, apoi decizii verificate în timp și de către activitățile practice și gnostice ale omului ca fiind corecte , adică care aduc beneficii, satisfacții și eficiență practicilor sale în terțe domenii. Gândirea critică și logica merg mână în mân ân mod sinergic, înfluențându-se una pe alta direct proporțional cu dinamica proceselor desfășurării gândirii ca atare. Ele se ajutorează una pe alta, se completează una pe alta sinergic și concomitent , influențâdu-se reciproc în mod conlucrativ de la o fază la alta a parcurgerii verticalei dezvoltării gândirii critice, căpătând noi valențe, noi caracteristici și noi calități și calificative pe parcursul ascensiunii.
Vom numi logică modalitatea desfășurării și perfecționării sau dimpotrivă dezmembrării și insuficientizării mecanismelor, adică a factorilor și elementelor formatoare participante și cooperante la procesele transformatoare și generatoare ale actului gândirii, precum și a capacităților omului de a forma o ordine a dinamicii și structurării lor cu caracter ascendent sau respectiv cu caracter descendent. Semnificația acestei definiții motivează și favorizează posibilitatea separării logicii în două tipuri condiționate de impactul pe care îl au asupra gândirii critice: unul negativ, atunci când logica este deficitară sau unul pozitiv, atunci când logica este eficientă/corectă. Celelalte caracteristici legate nemijlocit de semnificațiile ca atare ale logicii în general au fost descrise în lucrarea: ”Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane„8
Prin urmare este evident, că gândirea în general și gândirea critică în special de-a lungul timpului istoriei omenirii și a evoluției sale s-a aflat într-o continuă și permanentă transformare pe o scară a semnificațiilor valorice de la simplu/neperformant la complicat /performant , respectiv eficient sau ineficient. Însă cu toate acestea n-a fost îndeajuns ca să ridice gândirea umană la valorile și performanțele unei gândiri critice aprofundate capabilă să scoată omenirea din obscuritatea dilemelor provocate de lipsa ei- cauza tuturor relelor pe care omenirea și le-a creat singură pe capul ei. Din acest punct de vedre putem da o nouă definiție istoriei în general. Istoria lumii deci, este rezultatul evolutiv al tuturor consecințelor lipsei unei gândiri critice aprofundate panmondiale.
Un aport considerabil la dezvoltarea , consolidarea și evoluarea gândirii critice a omenirii l-a adus filosofia împreună cu toți slujitorii ei datorită specificității gândirii lor conforme cu nevoile caracteristicilor gândirii critice ca atare de-a lungul întregii ei istorii. Este de reținut în acest sens contribuția adusă gândirii critice aprofundate de către marii gânditori ai tuturor perioadelor istorice ale omenirii, dar în special a gânditorilor perioadelor premoderne, moderne și postmoderne, printre care cei mai proeminenți dintre ei Kant, Heidegger, Hegel și Nietzsche laolaltă desigur însă în mai mică măsură cu concluziile gnostice ale rezultatelor activităților umane în diferite domenii ale vieții pracice.9
Deși deficitare la capitolul însumării în mod organic a ideilor și conceptelor filosofice într-un singur organon bine rezumat, în stare să includă și să respecte principiile și legile fundamentale ale genezei într-o singură și unică filosofie a cunoașterii, aportul acestor gânditori la gândirea critică și aprofundarea ei este totuși semnificativ.
Dacă Kant și Heidegger își puneau aceleași întrebări fundamentale ale cunoașterii și gândirii, dar abordate în mod diferit și explicate cu metode și mijloace diferite, iar Hegel a căutat să folosească aceleași mijloace, dând aceleași întrebări din ambele puncte de vedre ale celor doi filosofi, răspunsurile lui la ele aducându-l undeva la mijlocul semnificaților concluziilor celor doi , atunci Nietzsche își punea toate întrebările laolaltă, căutând să le găsească răspunsurile sale personale, fără însă, până la urmă să-i reușească atare lucru , rătăcind astfel, de fapt, prin aceleași labirinturi pe care le-au parcurs Kant, Heidegger și Hegel.
Pentru a pătrunde semnificațiile caracteristicilor de bază deficitare ale filosofiilor kantiene, heideggeriene, hegeliene dar și nietzscheene este sugestiv și necesar de a ne opri la un citat extras din însăși lucrarea lui F. Nietzsche ”Dincolo de bine și rău „, citat care exprimă întocmai și însumează într-un numitor comun proprietățile deficitare ale filosofiilor acestor autori și ale sale însăși. Iată citatul ”…. voința nu este doar un ansamblu de simțăminte și gânduri , , ci înainte de toate și un afect, și anume acel afect a fost a comenzii. Ceea ce se numește libertatea voinței este în esență afectul superiorității cu privire a cel ce trebuie să dea ascultare :„ eu sunt liber, „el„ trebuie să asculte…. „. 10
Pentru a ne dumeri ce este voința, de fapt, trebuie să pornim de la ce începe ea, de unde vine , care este suportul , esența și ”substanța„ ei. Căci nu ar fi fără origine și temeinicie suportuală ca un ceva în afara a ceva originar. Ar fi același lucru de a considera ca acest ceva să se nege pe sine ca atare fapt. Ar fi mai de folos oare lipsa a atare fapt decât faptul în sine ca ceva existent? În caz contrar acest ceva l-am putea considera ca apriori oricărui lucru. Nu este doar o presupunere, dar un lucru incontestabil prin însăși prezența sa ca ceva existent venit din apriori inexistent, pentru că un ceva primordial de nuanță și cu semnificație inexistentă este tocmai acest imnisc aprioric de gradul prim ca ipostază primordială identică de natură metafizică, originea tuturor proiectelor de grad inferior în ipostaza a ceva original, adică fizic în calitate, deci nu de afect, ci de efect – lucru în sine, rămânere în fapt existențial și nu întors în mod afectiv în originar /metafizic de natură apriorică rămâneri în fapt de natură postapriorică.
Rămânând în acest context ne putem permite să definitivăm noțiunea/definiția sufletului, considerându-l a fi originalitatea îmbinării relevației/fizicului cu revelația /metafiziculului – matricea sa structurală ființială postapriorică a Ideii Absolute în postura de fapt în sine și rămânere în sine, adică ca efet și nu ca afect, afectul fiind starea interpretabilă a sufletului ca ipostază de gradul doi, cu toate că este originar. Deși la prima vedere originalitatea sa ar părea a fi contestată de faptul în sine și rămânerea în sine a sa ca ipostază de gradul postaprioric, el este totuși originar și nu original , pentru că în această stare și la acest nivel postaprioric el nu are alt factor de aceeași natură la care să se raporteze și sa se certifice în diferență în stare să obțină o calificare originală.
De aceea putem cu certitudine considera, că voința ca efect și nu ca afect vine de la suflet și se identifică cu sufletul cu calificativele lui originare, cu toate că sunt postapriorice. Așa dar prin voința sa fiecare om este originar dar și original și se identifică cu toți oamenii la fel înzestrați cu suflet fiind prin el originari dar și originali, deși interpretați tot de ei ca fiind numai originali. Această originalitate, dar nu și suportul ei originar de natură metafizică îmbinat cu fizicul considerată a fi proprie fiecărui individ uman prin interpretarea ei este crezută ca fi afect în urma interpretării , dar nu lucrul în sine, adică efectul originar care este sufletul neinterpretat și considerat de către om a fi un afect. Efectul deci, satisface concomitența sinergică a ambilor factori îmbinați într-un tot întreg fizicul cu metafizicul, căpătând astfel suficiență , statornicie și veșnicie. Însă Nietzsche n-a văzut acest lucru și prin interpretarea efectului el a ajuns la concluzia că voința umană vine din afect și ca afect dar nu din efect.
Câte inepții întreprinde omul posedat de afecte și nu de efectul său – sufletul. Din cauza afectului omul realizează multe din faptele sale, care nu pornesc de la sufletul său, ci de la interpretarea lui în fals, în afect. Prin urmare pentru a rămâne în fapt, adică în efect/suflet este necesar de a satisface necesitățile îmbinării relevației cu revelația, adică a fizicului cu metafizicul , a obiectivului cu subiectivul și a le satisface concomitența sinergică ca a unui totîntreg originar. Prin urmare voința nu este un afect al omului după cum crede Nietzsche, ci a interpretării efectului transformat în comandă interpretativă , din care cauză ea de atâtea ori este amăgitoare și duce în fals. De aici omului i se trag toate relele, trăind într-o lume a interpretărilor , adică într-o lume, în acest caz, a interpretărilor lui Nietzsche , înr-o lume a falsurilor și minciunii. Din păcate atât Nietzsche cât și Kant, Heidegger și Hegel nu au pătruns acest adevăr tăinuit de însăși felul lor de a interpreta adevărurile și a nu le vedea originea fizico-metafizică în și concomitența sinergică a îmbinării fizicului cu metafizicul.
Acești filosofi au luat numai o parte din această îmbinare, din acest totîntreg originar și l-au interpretat unilateral în expuneri stufoase și sofisticate în postura de filosofii kantiene, heideggeriene, hegeliene și nietzscheene.. 11
Cu regret același lucru se întâmplă și cu filosofiile multora dintre autorii contemporani așa cum s-a întâmplat cu toată filosofia și cu toți filosofii de-a lungul timpurilor istoriei omenirii. (Vezi conținutul, sensul și semnificația lucrării ” Gândirea critică filosofică și criticismul logicii formele).
Pentru a depăși îngrădirile gândirii și logicii axate pe interpretarea efectului, adică a adevărului prim este nevoie în continuare de a aprofunda gândirea critică prin cultivarea și dezvoltarea ghidată de adevăr prin înțelegerea tainei lui ascunsă de interpretările în fals , de data aceasta prin rămânere în fapt / în efect, în suflet , asigurând suficiență echilibrului dintre fizic și metafizic în tot întregul care este îmbinarea lor în suflet . Cum? Să credem în puterile sufletului și să-i ascultăm toate poruncile, dar nu să le interpretăm printr-o voință amăgitoare.
Deci adevărata libertate a voinței va fi aceea care cuprinde toate posibilitățile servirii sufletului. Altfel spus satisfacerea necesităților suficienței echilibrului celor doi factori originari a tot întregului – sufletul, este tocmai ceea ce numim credință. Din această cauză credința este tainică, așa cum tainic este sufletul și ea nu cere intenția de a-i pune la îndoială semnificația, dar de a crede că este anume așa și nu altfel, adică a crede că acesta este adevărul cel adevărat – Adevărul Suprem. Prin dezlegarea tainei sufletului , acționând în conformitate cu cerințele lui și făcând din atare stăruință o voință supremă ca scop în sine, am încercat să transparentizez marea dilemă existențială umană aici, dar și în toate studiile trudei depuse personal în acest sens . 12
Deci adevărata eliberare a voinței va fi aceia de asigurare a necesităților efectului și nu a afectului , adică a sufletului dar nu a interpretării lui. Ceia ce fac filosofii azi și ceea ce au făcut ieri este satisfacerea voinței interpretării și nu a voinței sufletului – rămânerii în fapt. Într-adevăr într-o lume a interpretărilor voința este interpretarea în fals a superiorității celui ce trebuie să ascute, pe când în lumea adevărului neinterpretat superioritatea aparține adevărului de care trebuie să asculte acel căruia îi este destinat. Însă în lumea interpretărilor acel căruia îi este destinat, fuge de adevăr, ascunzându-l și mai mult în tainele lui.
În acest fel omul/lumea trăiește în neadevăr , trăiește în minciună . Din lumea interpretărilor vin fățărnicia, lașitatea, cinismul. frica, barbaria, bârfele, îngâmfarea, agresivitatea, intoleranța, teroarea de toate felurile etc.
Drept concluzie este de subliniat că interpretarea/interpretările vin din lipsa gândirii critice , adică a acelei gândiri singura în stare să discearnă până la capăt unde este adevărul și unde este falsul/interpretarea/manipularea. Vedem drept confirmare, că nu este îndeajuns numai de a gândi pur și simplu, dar si de a gândi critic și nu în mod simplist , ci de a gândi aprofundat critic. Acest apogeu al gândirii critice poate fi atins numai și numai prin aplicarea unei critici a criticii , adică a criticii logicii formale suportul ei, prin aplicarea dublei critici a așa numitului criticism avansat, stăruință care a fost depusă în tot conținutul lucrărilor scrise pe această temă amintite aici.
1 Petru Ababii, Gândirea critică filosofică. Și criticismul logicii formale Definitivări explicative ale gândirii critice, Critica filosofiei critice în operele unor autori moderni și premoderni„, Chișinău, Editura Pontos, 2024, p.p..177-179, p.p. 2-1642
2Petru Ababii, ” Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane„ Chișinău, Editura Pontos, 2024
3 Petru Ababii, ”Tarnsmulticulturalismul monoteist sau transcendență și creștinism„, Chișinău, 2008.
4 Petru Ababii, ”Prim adevăr și interpretare în aspect filosofic, sociologic și literar”, Chișinău, 2013.
5 Petru Ababii, ” Gândirea critică filosofică și criticismul logicii formale„, Chișinău, 2024
6 Petru Ababii, ”Geneza metafizică a logicii formale, genialității și înțelepciunii umane„ Chișinău, 2024
7 Petru Ababii, ”Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și îțelepciunii umane„, Chișinău, 2024.
8 Petru Ababii, ”Geneza metafizică a logicii formale, gândirii critice, genialității și înțelepciunii umane„, Chișinău, 2024
9 Petru Ababii, ”Transmulticulturalismul monoteist sau transcendență și creștinism„, Chișinău, 2008; ” Prim adevăr și interpretare în aspect filosofic, sociologic și literar„, Chișinău, 2013.
10. Nietzsche, ” Dincolo de bine și rău„ ,Editura Humanitas, București, 2015, p.31.
10 Petru Ababii, ” Prim adevăr și intptr aspect filosofic, sociologic și literar„, Chișnău , 2013.
11 Petru Ababii, ” Gândirea critică filosofică și criticismul logicii formale„ Lauda de sine miroase bine„ Chișinău, 2024, p .302
Lasă un răspuns