Robert Reid, Cunoaşterea (1896). Thomas Jefferson Building, Washington, D.C.
„Putem să ne considerăm că suntem în posesia cunoaşterii ştiinţifice necalificate privitor la un lucru, spre deosebire de cunoaşterea accidentală a acestuia în sens sofistic, când ştim cauza de care depinde faptul respectiv, ca şi cauză specifică a acelui fapt, şi, în plus, că faptul nu poate fi altul decât acela. Ideea că cunoaşterea ştiinţifică este în acest sens este evident – dovadă atât cei care o clamează în mod greşit cât şi cei care o deţin, primii imaginîndu-se pur şi simplu în situaţia respectivă, iar ceilalţi fiind efectiv în acea situaţie. În consecinţă obiectul propriu al cunoaşterii ştiinţifice necalificate este ceva care nu poate fi altul decât ceea ce este.”
— Aristotel, Analitica Secundă (Cartea 1 Partea 2)
Definirea cunoaşterii este o problemă de dezbatere continua între filozofi în domeniul epistemologiei. Definiţia clasică, descrisă dar nu neapărat aprobată de Plato, spune că pentru a fi vorba de cunoaştere trebuiesc îndeplinite cel puţin trei criterii; că pentru a fi considerată cunoaştere, o afirmaţie trebuie să fie verificată, adevărată, şi crezută. Unii consideră că aceste condiţii nu sunt suficiente, aşa cum se poate vedea din exemplul problemei Gettier. Există mai multe alternative propuse, inclusiv argumentele lui Robert Nozick pentru o cerinţă a cunoaşterii de a „urmări adevărul” şi cerinţa suplimentară a lui Simon Blackburn că noi nu vrem să recunoaştem că cei care îndeplinesc oricare din aceste condiţii „ca urmare a unui defect, cusur sau vulnerabilitate” deţin cunoaşterea. Richard Kirkham sugerează că definiţia noastră privind cunoaşterea impun ca evidenţa celui care crede să fie astfel încât să necesite în mod logic adevărul credinţei.
În contrast cu această abordare, observa Wittgenstein, conform paradoxului Moore, că cineva poate spune „El crede, dar nu este aşa”, dar nu poate spune „El şrie, dar nu este aşa”. El aduce drept argument faptul că acestea nu corespun stărilor mentale distincte, ci mai degrabă modalităţilor distincte de a vorbi despre convingere. Ceea ce este diferit aici nu este starea mentală a vorbitorului, ci activitatea în care este angajat. De exemplu, în acest sens, a şti că ceainicul fierbe nu presupune o stare particulară a minţii, ci o îndeplinirea unei acţiuni particulare în sensul afirmaţiei că ceainicul fierbe. Wittgenstein încerca să depăşească dificultatea definirii luând în consideraţie modalitatea în care „cunoaşterea” este folosită în limbajele naturale. El vedea cunoaţterea ca un caz al unei asemănări familiale. Urmărind această idee, „cunoaşterea” a fost reconstruită ca un concept derivat care evidenţiază caracteristici relevante dar nu este cuprins în mod adecvat în nicio definiţie.
Lasă un răspuns