Petru Ababii
Email: azumut1947@gmail.com
s. Bolohani, r. Orhei, Republica Moldova
Numim gândire critică modalitatea de a pune mereu în opoziție și sub semnul întrebării enunțurile și argumentele de tot felul declarate de interlocutor în raport cu veridicitatea și corectitudinea lor logică pe care le crede el, precum și în raport cu propriile idei, concepte și convingeri crezute inițial a fi corecte și definitive. Altfel spus gândirea critică este rezultatul unui proces logo-logistic și gnostic proactiv de a pune o mie și una de întrebări cum sunt următoarele: de ce, din ce cauză, pentru ce, cu ce scop, este oare adevărat, crezi în ceea ce spui, să cred ceea ce spui, este după tine logic ce spui, care sunt argumentele forte ale adevărului pe care îl aperi, care sunt rezultatele de moment și cele de perspectivă ale argumentelor tale, pot eu oare să mă pun în opoziție cu argumentele tale, care sunt capacitățile mele de analiză logică a ceea ce mi se oferă a fi crezut, care sunt posibilitățile mele logice de gândire pentru a-mi oferi mie dovezi și convingeri ca să mă satisfacă și să fie suficiente pentru a fi gata să polemizez cu interlocutorul și a fi de acord sau în dezacord cu el, sunt eu oare sigur de aceste capacități și apoi și de posibilități, la ce riscuri pot să mă aștept în confruntarea mea și lupta pentru descoperirea, aflarea și apărarea adevărului și în final îl voi putea eu oare să-l conving pe adversarul meu ideinic de adevărul meu și alte multe întrebări de acest fel.
În definitiv acest dialog participativ opozant în dinamică și desfășurare continuă susținut activ de ambele părți opozante se numește polemică constructivă sau uneori distructivă, produsul căreia este gândirea critică sănătoasă. Dovada faptului că polemica este constructivă, efectivă și eficientă spre găsirea adevărului este apariția pe parcurs a unei satisfacții psihoemoționale mai mult la una din părțile opozante și pierderea lor la cealaltă parte. Aici apare pericolul întreruperi dialogului , adică a polemici și cedare benevolă a unei părți sau abandonare forțată a ei cu consecințe neprevăzute pentru cealaltă parte. Deci gândirea critică este dictată, încurajată și susținută de ceea ce numim demnitate umană cu potențialul ei orgolios de a se confima și afirma, ea, devenind o funcție profund individualizată și personalizată.
Altfel spus gândirea critică este o autoimpunere inductivă participativă dialogică dar și monologică a sinelui în lupta continuă a ideilor bazate pe cunoaștere și generate de cunoașterea realității și a sinelui în această realitate. Gândirea critică este prin urmare un angajament de activitate continuă a gândirii și a logicii formale susținut în propriul habitat mental de propriul habitat mental și în raport cu propriul habitat mental în vederea contracarării printr-o polemizare a reciprocităților aflate în conflict cu scopul de a face cale deschisă adevărului cu cea mai neînsemnată semnificație de relativitate.
Gândirea critică este produsul unei achiziționări în avans și dinamică efectivă dar și afectivă a unei mentalități mai desăvârșite mult superioare celei obișnuite deficitare cu antrenarea funcțională a elementelor sale fundamentale și primordiale de natură fizică dar și metafizică cu rezultatele implementării lor- logicile astfel dobândite și promovate de toate tipurile. Altfel spus gândirea critică este produsul incontestabil evolutiv al luptei potențialului mental uman cu propriile îngustime și deficiență funcțională producătoare de pasivitate , indiferență și inactivism social , acestea fiind cauzele fățărniciei, cinismului și îngâmfării umane și în consecință la general și a violenței istoriei cu proprii protagoniști aflați permanent în febra autoafirmării, autoidentificării și autoconfirmării.
În rezultat se definitivează, se confirmă și se afirmă în adevăr și dreptate acel om care posedă o gândire critică sănătoasă aflat în permanentă luptă cu îngustimea mentală a habitatului social concurențial gnostic de joasă speță – cauza tuturor relelor.
Există oare gândire critică obișnuită și gândire critică neobișnuită și în ce constă criticismul însăși ca atare, ca noțiune? Când omul prestează o gândire critică obișnuită sau una neobișnuită? Putem numi oare orice gândire gândire critică. Și dacă da atunci unde se află linia despărțitoare a lor? Toate aceste întrebări țin de așa numita critică a gândirii critice dacă e să numim orice gândire gândire critică. În conceptualitatea gândirii critice exisă o amplitudine a condiționalității, adică a relativității. În definitiv în esența ei critica ca noțiune este o raportare a ceva la ceva (altceva) . Căci orice lucru sa concept poate fi determinat ca atare numai în diferență la altceva, adică în raportare a ceva la ceva (altceva). La fel și noțiunea de critică își poate determina semnificația numai raportată la altceva. Acest altceva este un alt concept , o altă noțiune de data aceasta cu caracter fundamental general dar și concret esențial numită moralitate – adevăr moral. Deci întrebarea este duce sau nu și asigură sau nu gândirea în general atingerea acestui adevăr moral ? Pentru realizarea acestui scop gândirea trece o serie de etape intermediare de moment sau de conjunctură logică de concretizare, determinare și afirmare apoi confirmare a ideilor principiale concurențiale aflate îîn proces. De ce vorbesc despre relativitatea totuși a gândirii critice? Pentru că, de fapt, întreg procesul gândirii cu toate fazele sale intermediare în final contribuie la atingerea scopului propus.
Prin urmare dacă luăm în considerație acest lucru, atunci toată gândirea cu toate fazele ei constituitoare este în fond gândire critică. Atunci de ce există concepțiile: respectivul individ nu are gândire critică, iar altul posedă gândire critică. Bineînțeles că aici merge voba despre o gândire cu un vector clar ce duce spre scopul propus – adevărul moral caz în care putem vorbi despre o gândire critică pozitivă și respectiv o gândire care în final sfârșește cu o consecință departe dr atingerea adevărului moral – gândire critică de natură negativă. Aici apare o problemă de interpretare. Dacă ambele forme de gândire duc spre un scop anume unul pozitiv sau unul negativ, pin urmare le putem numi gândiri critice sa n?. Astfel apare relativitatea.
Dacă gândirea în general o s-o raportăm la aceste rezultate diferite ca calitate, atunci în cazul rezultatului negativ putem numi condiționat, deci gândirea ca nefiind critică adică ca pe o gândire obișnuită nesănătoasă, iar dacă o vom raporta la rezultatul pozitiv atunci o putem numi gândire critică, adică gândire critică sănătoasă. Cum putem atunci califica faptul când gândirea în general duce spre un rezultat pozitiv și când ea duce spre unul negativ, căci în fazele intermediare acest lucru este aproape imposibil de realizat. Aici intervine așa numitul criticism critic, adică critica gândirii critice , o formă de premoniție totuși mai mult bazată pe o analiză calificativă a argumentelor ideinice dar și conceptuale a fiecărei faze în parte a gândirii și luarea unei concluzii decizionale este gândirea critică pozitivă sau nu.
Prin urmare în consecință putem clasifica gândirea în general și gândirea critică în special pe o scară a determinărilor lor valorice concurențiale, dar și pe o scară a evoluării lor etapizate. Deci există în general gândirea ca atare. Din punct de vedere a-l calificativelor ei calitativ-evolutive ea poate fi numită și gândire critică. La rândul ei aceasta se împarte 1) în gândire critică pozitivă și 2) gândire critică negativă . O gândire critică aparte hibridă cu un caracter specific de natură fizico-metafizică este criticismul critic, adică critica gândirii critice. A face criticism critic este un lucru extrem de dificil dar și responsabil. De el nu poate fi capabil oricine, ci doar acei oameni cărora le este dat, înzestrați cu capacitățile unei gândiri critice ieșite din comun pe o scară a premonițiilor a priori prezicătoare.
© 2024 Petru Ababii. Responsabilitatea conținutului, interpretărilor și opiniilor exprimate revine exclusiv autorului
Lasă un răspuns