Identitatea colectivă în psihologia socială

Psihologii sociali au fost interesați de conceptele de identitate și individualitate încă de la începuturile sale, pornind de la lucrările lui George Mead. Teoriile sale s-au concentrat pe relația dintre identitatea individuală și societate. El teoretizează o relație de pui-ou între societate și identitate. Structura și condițiile sociale preexistente modelează identitatea unei persoane, care, la rândul său, interacționează cu ceilalți și modelează structura socială nouă și emergentă.[5]

Mai nou, Polletta și Jasper au definit identitatea colectivă ca fiind „conexiunile cognitive, morale și emoționale ale unui individ cu o comunitate, categorie, practică sau instituție mai largă”. Identitatea colectivă a unui grup este adesea exprimată prin culturile și tradițiile grupului. Originea identității poate fi din interiorul grupului sau din afara grupului, dar, în cele din urmă, o identitate colectivă se formează numai prin acceptarea identității de către membrii grupului. Deși definesc identitatea colectivă ca fiind un concept auto-central, ei subliniază distincția sa de concepte precum ideologie, motivație și identitate personală.[6]

A nu fi confundată cu teoria identității sociale sau teoria auto-categorizării, identitatea colectivă se concentrează pe identitatea grupului ca întreg, în timp ce celelalte teorii se concentrează pe identitatea asocierii unui individ cu un grup.[7][8] Spre deosebire de psihologii sociali tradiționali, un număr semnificativ de cercetători discursivi au arătat că identitatea colectivă ar trebui tratată în cercetare ca ceva pe care îl producem, mai degrabă decât ceea ce suntem. Sue Widdicombe a demonstrat că oamenii construiesc, acceptă și rezistă să fie exprimați ca membri ai unui anumit grup prin intermediul discursului.[9] Ea a arătat că identitățile colective sunt atât scopuri, cât și mijloace pentru atingerea unor scopuri ulterioare. Identitatea colectivă este un subiect important în război. Oamenii se construiesc și se prezintă ca membri ai unui anumit grup pentru a înțelege suferința lor, precum și pozițiile lor în ceea ce privește conflictele armate. Demonizarea și dezumanizarea celuilalt grup este o condiție prealabilă pentru justificarea vătămării oamenilor care îi aparțin[10].

Mead, George Herbert. Mind, Self, and Society. University of Chicago Press. 1934.
Polletta, Francesca, and Jasper, James M. Collective Identity and Social Movements. Annual Review of Sociology, 2001.
Simon, Bernd; Klandermans, Bert (2001). „Politicized collective identity: A social psychological analysis”. American Psychologist. 56 (4): 319–331. doi:10.1037/0003-066x.56.4.319. ISSN 1935-990X. PMID 11330229.
Freeman, Jo; Johnson, Victoria (1999). Waves of Protest: Social Movements Since the Sixties. Lanham, Maryland: Rowman & Littlefield Publishers, Inc. p. 175. ISBN 0-8476-8747-3.
Antaki, Charles; widdiconmbe, Susan (2008). Identities in talk. London: SAGE Publications.ISBN 978-0-7619-5060-8.
ALALI, Talal (2011). Armed conflicts and collective identities: a discursive investigation of lay and political accounts of the wars in Iraq and Lebanon. Edinburgh: The University of Edinburgh.