Liberul arbitru: compatibilism și libertarianism

Conceptul de libertate al lui Frankfurt

În primul rând, conceptul de liber arbitru al lui Frankfurt distinge între dorințele tale, între cele care sunt eficiente și cele care nu sunt eficiente. O dorință eficientă este una care de fapt apare în acțiune. Prin urmare, s-ar putea să doriți amândoi să mergeți în Mexic și să mergeți în Franța. Dacă mergi în Franța, aceasta este dorința care este eficientă. Rețineți că puteți să doriți atât să faceți ceva, cât și să doriți să nu faceți. Dar numai una dintre acestea poate fi eficientă. Frankfurt identifică voința unei persoane cu dorințele sale efective.

În al doilea rând: Distingeți, printre dorințele voastre, între dorințele de ordinul întâi și dorințele de ordinul al doilea. O dorință de primul ordin este o dorință pentru orice altceva decât o dorință; o dorință de ordinul al doilea este o dorință pentru o dorință. Deci, de exemplu, s-ar putea să aveți o dorință de primul ordin de a fuma o țigară și o dorință de ordinul al doilea că doriți să nu fumați o țigară. O dorință de ordinul al doilea ar putea fi sau nu o dorință ca dorința de ordinul întâi corespunzătoare să fie eficientă. Astfel, aș putea să-mi doresc să-mi dau toți banii în scopuri caritabile, deoarece aș putea crede că a avea o asemenea dorință m-ar arăta că sunt o persoană excelentă; dar s-ar putea, totuși, să nu vreau ca această dorință să fie eficientă. S-ar putea să cred că ar fi îngrozitor dacă chiar îmi dau toți banii. Dar când o persoană dorește ca dorința de ordinul întâi să fie eficientă, atunci când vrea să fie voința sa, Frankfurt numește aceasta o voință de ordinul al doilea.

Unele creaturi nu au voințe de ordinul doi. Frankfurt numește astfel de creaturi doritoare. El susține că animalele non-umane și copiii sunt toți doritori în acest sens. El pune în contrast doritorii cu persoanele care au voințe de ordinul doi. (Acest lucru pare puțin stipulant; nu am spune că o ființă umană adultă care nu avea voință era încă o persoană?) De exemplu, comparăm două tipuri de dependenți de droguri, o persoană doritoare și o persoană nedoritoare. Persoana nedoritoare vrea să nu-și dorească drogul; dar pofta lui este prea puternică. Spre deosebire de acesta cel doritor nu are nicio dorință în legătură cu dorința lui; este indiferent dacă este dependent. (Rețineți că cel nedoritor poate avea în continuare dorințe contradictorii; s-ar putea să-și dorească și să nu-și dorească drogul; important este că nu are nicio preferință cu privire la care dintre aceste dorințe triumfă.)

Acum Frankfurt este în poziția de a defini libertatea. El crede că există două aspecte. În primul rând, este aspectul pe care l-am analizat deja: acțiunile unei persoane sunt libere în măsura în care provin din dorințele sale; adică dacă și-ar fi dorit altfel, ar fi procedat altfel. Dar pentru Frankfurt aceasta este doar libertatea de acțiune. În plus, o persoană are libertatea de voință (adică dorințele sale efective sunt libere) în măsura în care își poate controla dorințele. Adică, o persoană are liber arbitru doar în cazul în care are voințe de ordinul al doilea și își poate alinia dorințele de ordinul întâi cu ele. (Frankfurt crede că o persoană își poate pierde libertatea de acțiune și totuși are libertatea voinței; de exemplu, dacă nu realizează că nu poate acționa, ar putea continua să-și controleze liber voința în conformitate cu voința de ordinul al doilea.) Deci, noi putem vedea de ce cazurile pe care le-am analizat mai devreme nu sunt cazuri de liber arbitru. Câinele și copilul mic nu au liberul arbitru, pentru că sunt niște doritori; le lipsesc voliţiile de ordinul doi. Dependentului de droguri nedoritor îi lipsește liberul arbitru dintr-un motiv diferit; are o voință de ordinul al doilea, dar aceasta nu îi controlează dorința efectivă. Cleptomanul este asemănător. În mod similar, nu aveți liberul arbitru dacă acționați conform unei dorințe care este implantată în dvs. prin hipnotizare atunci când aveți o voință de ordinul al doilea de a nu avea această dorință. (Deși, probabil, dacă doriți să aveți această dorință – poate ați plăti un hipnotizator să vă facă să nu doriți țigări pentru că ați crezut că acesta este cel mai bun mod de a renunța – atunci actul este încă unul realizat din liberul arbitru.)

Îngrijorări cu privire la conceptul lui Frankfurt

Împingând problema cu un nivel mai sus (de la dorința de ordinul întâi la ordinul al doilea) a rezolvat-o cu adevărat Frankfurt? Două probleme: (i) sunt dorințele de ordinul doi cu adevărat atât de speciale? Luați în considerare exemplul lui Jeanette Kennett de a dori să dorească niște căpșuni (pentru că ar fi util din punct de vedere social). (ii) Să presupunem că am implantat o dorință de ordinul doi în tine prin hipnoză. Atunci cu siguranță nu ai avea liberul arbitru dacă ți-ai dori să te conformezi cu asta; dar relatarea lui Frankfurt pare să aibă consecinţa pe care aţi avea-o. Desigur, am putea întotdeauna să insistăm că trebuie să existe o dorință de ordinul al treilea; dar să presupunem că și acestea au fost implantate cu ajutorul microcipului sau prin hipnotism? Indiferent de nivelul la care mergem, ne putem întreba dacă acea dorință este ținută liber; și apoi se pare că trebuie să urcăm un alt nivel. Suntem într-un regres. Răspunsul lui Frankfurt la astfel de îngrijorări este de a spune că există anumite dorințe cu care ne identificăm; și acel liber arbitru constă în a ne alinia dorințele cu acestea. Dar ce face ca ceva să fie o dorință cu care ne identificăm? Am văzut că nu este doar o chestiune de nivel. Deci, se pare că Frankfurt a lăsat fără răspuns problema centrală.

Două posibilități valabile pentru compatibiliști

Internă: o acțiune liberă este una care este legată într-un fel de atitudinile agentului. Poate că Frankfurt nu a înțeles bine, dar a fost pe liniile corecte. Acțiunile gratuite sunt cele care reflectă într-un fel dorințele, valorile, credințele etc. ale agentului. Problemă cu această abordare: toate aceste caracteristici pot fi manipulate.

Extern: nu este suficient ca o acțiune liberă să fie legată de propriile stări interne. Aceste stări trebuie să fie legate de lume. Așadar, Kant credea că nu ești liber dacă ești păcălit de o promisiune mincinoasă, deoarece pentru a fi liber trebuie să înțelegi natura lumii. Un mod de a dezvolta acest gând: pentru a acționa liber, trebuie să înțelegeți adevărul și binele. Acest lucru restrânge cu siguranță posibilitatea de manipulare. Cu toate acestea, riscă să facă imposibilă acțiunea greșită gratuită.

Un caz la care să ne gândim: Phineas Gage.

O altă posibilitate: libertarianismul

Lăsați deoparte întrebarea dacă libertarianismul este compatibil cu ceea ce ne spune știința. Este coerent în sine?

Două condiții plauzibile pentru orice cont libertarian:

Condiția de explicație: contul ne oferă o explicație a motivului pentru care agentul a făcut un lucru mai degrabă decât altul.

Condiția de finalitate: explicația finală a motivului pentru care agentul a făcut un lucru mai degrabă decât altul rezidă în agent (că agentul a făcut-o) și nicăieri altundeva.

Atunci problema este următoarea: condiția de finalitate necesită indeterminism. Dar evenimentele nedeterminate nu pot fi explicate, prin natura lor. Prin urmare, condiția de finalitate este incompatibilă cu condiția de explicație.

Două noțiuni de explicație: Luați un eveniment cu adevărat întâmplător: de exemplu, să presupunem că un atom de radiu dat se descompune la un anumit moment. Să presupunem că acea dezintegrare provoacă, la rândul său, declanșarea unei alarme. Putem să dăm o explicație despre motivul pentru care se declanșează alarma? Într-un fel, putem: menționăm atomul de radiu și cum a interacționat dezintegrarea acestuia cu alarma. Dar, într-un alt sens, nu putem: nu putem oferi o explicație cu privire la de ce alarma a declanșat mai degrabă decât să nu se fi declanșat. Acest lucru se datorează faptului că nu putem oferi o explicație a motivului pentru care atomul de radiu s-a dezintegrat mai degrabă decât să nu se fi dezintegrat: dezintegrarea sa este nedeterminată. David Lewis, căruia i se datorează această distincție, numește aceste diferite tipuri de explicații „explicații simple” și explicații contrastante”. Într-un caz indeterminist, putem oferi o explicație simplă a motivului pentru care s-a întâmplat ceva, prin trasarea secvenței de evenimente indeterministe care au condus la acesta. Dar nu putem oferi o explicație contrastivă a motivului pentru care s-a întâmplat acel eveniment, mai degrabă decât altul. Și se pare că ceea ce dorim în discuția despre liberul arbitru este o explicație contrastantă: vrem să știm de ce agentul a făcut un lucru mai degrabă decât altul.

Așadar, imaginați-vă doi agenți identici (aceeași istorie, aceleași stări mentale etc.), fiecare confruntat cu o alegere morală dificilă. A face alegerea virtuoasă. B face alegerea vicioasă. Dacă libertarianismul este adevărat, asta ar trebui să fie posibil. Cum explicăm de ce fiecare dintre ei a ales opțiunea pe care a făcut-o, mai degrabă decât pe cealaltă? Se pare că nu putem. Și dacă nu putem, are sens să-l ținem responsabil pe unul și pe celălalt nu? Nu pare pur și simplu aleatoriu?

Sursa: Richard Holton, MIT Course: Problems in Philosophy. Licența CC BY-NC-SA 4.0. Traducere și adaptare: Nicolae Sfetcu