Ce este dragostea, pentru un sociolog?

(„Psiheea reînviată de sărutul lui Cupidon”, de Antonio Canova (1777). În mitul grecesc al lui Cupidon și Psiheea, Psiheea este lovită brusc de pasiune când se rănește accidental cu una dintre săgețile lui Cupidon. (Credit: Joe deSousa/Wikimedia Commons, licența CC0 1.0))

În cea mai mare parte a istoriei, dragostea erotică sau dragostea romantică nu au fost considerate o bază potrivită pentru căsătorie. Căsătoriile erau de obicei aranjate de familii prin negocieri menite să crească bogăția, proprietatea sau prestigiul, să stabilească legături sau să obțină avantaje politice. Pe de altă parte, în societățile individualiste moderne, dragostea romantică este văzută ca baza esențială a căsătoriei. Ca răspuns la întrebarea: „Dacă un bărbat (femeie) ar avea toate celelalte calități pe care le-ai dorit, te-ai căsători cu această persoană dacă nu ai fi îndrăgostit de el (ea)?” doar 4% dintre americani și brazilieni, 5% dintre australieni, 6% dintre rezidenții din Hong Kong și 7% dintre rezidenții britanici au spus că o vor face – comparativ cu 49% dintre indieni și 50% dintre pakistanezi (Levine, Sato, Hashimoto și Verma , 1995). În ciuda accentului pus pe dragostea romantică, este, de asemenea, recunoscută a fi o bază instabilă pentru relațiile pe termen lung, deoarece sentimentele asociate cu aceasta sunt tranzitorii.

Ce este de fapt dragostea romantică? Neuroștiința o descrie ca fiind unul dintre sistemele centrale ale creierului care au evoluat pentru a asigura împerecherea, reproducerea și perpetuarea speciei (Fisher, 1992). Alături de impulsul instinctual pentru satisfacție sexuală (care este relativ nediscriminatorie în alegerea obiectului) și iubirea de companie (atașamentul pe termen lung față de altul care le permite partenerilor să rămână împreună cel puțin suficient de mult pentru a crește un copil până la copilărie), dragostea romantică este atracția intensă pentru o anumită persoană care concentrează „energia de împerechere” asupra unei singure persoane la un moment dat. Se manifestă ca un dor aparent involuntar, pasional pentru o altă persoană, în care indivizii experimentează obsesivitatea, pofta, pierderea poftei de mâncare, posesivitatea, anxietatea și gândurile compulsive, intruzive. În studiile care compară scanările RMN funcționale ale creierului privind atașamentul matern față de copii și atașamentul romantic față de o persoană iubită, ambele tipuri de atașament activează receptorii de oxitocină și vasopresină în regiuni din sistemul de recompensă al creierului în timp ce suprimă regiunile asociate cu emoțiile negative și judecata critică a celorlalți (Bartels și Zeki, 2004; Acevedo, Aron, Fisher și Brown, 2012). În acest sens, dragostea romantică împărtășește multe trăsături fiziologice în comun cu dependența și comportamentele care creează dependență.

Într-un context sociologic, manifestările fiziologice ale iubirii romantice sunt asociate cu o serie de factori sociali. Dragostea însăși ar putea fi descrisă ca forța generală de atracție care atrage oamenii împreună; o agenție principală care permite societății să existe. După cum a definit-o Freud, iubirea sub formă de eros a fost forța care s-a străduit să „formeze substanța vie în unități tot mai mari, astfel încât viața să fie prelungită și adusă la o dezvoltare mai înaltă” (Freud citat în Marcuse, 1955). În acest sens, așa cum a spus Erich Fromm, „[dragostea] nu este în primul rând o relație cu o anumită persoană; este o atitudine, o orientare a caracterului care determină relația unei persoane cu lumea în ansamblu, nu față de un „obiect” al iubirii” (Fromm, 1956). Fromm susține așadar că iubirea poate lua mai multe forme: iubirea frățească, sentimentul de grijă față de un alt om; dragostea maternă, iubirea necondiționată a unei mame pentru un copil; dragoste erotică, dorința de fuziune completă cu o altă persoană; iubirea de sine, capacitatea de a se afirma și de a se accepta; și iubirea de Dumnezeu, un sentiment de apartenență universală sau unire cu o ordine superioară sau sacră.

Numai atunci când obiectul iubirii este individualizat în altul, el ajunge să formeze baza unor relații erotice sau intime. În acest sens, dragostea romantică poate fi definită ca dorința de unire emoțională cu o altă persoană (Fisher, 1992). În teoria triunghiulară a iubirii a lui Robert Sternberg (1986), dragostea romantică constă din trei componente: pasiune sau atracție erotică (limerance); intimitate sau sentimente de legătură, împărtășire, apropiere și conexiune; și angajamentul sau alegerea deliberată de a intra și de a rămâne într-o relație. Cele trei componente variază independent în relațiile pe termen lung: pasiunea începe la niveluri înalte, dar scade pe măsură ce partenerul nu mai are aceeași valoare de excitare, intimitatea scade treptat pe măsură ce relația devine mai previzibilă, în timp ce angajamentul crește treptat la început, apoi mai rapid. pe măsură ce relația se intensifică și în cele din urmă se nivelează. Acest lucru sugerează că pentru cuplurile care rămân împreună, dragostea romantică se dezvoltă în cele din urmă într-o dragoste de companie caracterizată prin prietenie profundă, companie confortabilă și interese comune, dar nu neapărat atracție intensă sau dorință sexuală.

Deși dragostea romantică este adesea caracterizată ca o forță involuntară care mătură oamenii, selecția partenerului implică totuși o analiză cost/beneficiu implicită sau explicită care afectează cine se îndrăgostește de cine. În special, oamenii tind să aleagă parteneri cu un statut social similar din cadrul propriului grup social. Procesul de selecție este influențat de trei variabile sociologice (Kalmijn, 1998). În primul rând, potențialii parteneri evaluează reciproc resursele socioeconomice ale celuilalt, cum ar fi potențialul de venit sau bogăția familiei, și resursele culturale, cum ar fi educația, gustul, viziunea asupra lumii și valorile, pentru a maximiza valoarea sau recompensele pe care le va aduce relația. În al doilea rând, terți, cum ar fi membrii familiei, bisericii sau comunității, tind să intervină pentru a împiedica oamenii să aleagă parteneri din afara comunității sau grupului lor social, deoarece acest lucru amenință coeziunea și omogenitatea grupului. În al treilea rând, variabilele demografice care afectează „piețele căsătoriilor locale” – de obicei locuri precum școli, locuri de muncă, baruri, cluburi și cartiere în care potențialii parteneri se pot întâlni – vor afecta și alegerea partenerului. Din cauza probabilității, oamenii din grupuri sociale mari sau concentrate au mai multe șanse de a alege un partener din grupul lor decât oamenii din grupuri mai mici sau mai dispersate. Alți factori demografici sau sociali, cum ar fi războiul sau condițiile economice, afectează, de asemenea, raportul dintre bărbați și femei sau distribuția vârstelor într-o comunitate, care, la rândul său, afectează probabilitatea de a găsi un partener în cadrul grupului social. Prin urmare, selecția persoanei potrivite nu este la fel de aleatorie precum sugerează povestea săgeții lui Cupidon.

Referințe

• Acevedo, Bianca, Arthur Aron, Helen E. Fisher and Lucy Brown. (2012). Neural correlates of long-term intense romantic love.Social Cognitive and Affective Neuroscience, 7:145-159.
• Bartels, Andreas and Semir Zeki. (2004). The neural correlates of maternal and romantic love. NeuroImage, 21: 1155– 1166.
• Fisher, Helen. (1992). The anatomy of love: A natural history of mating, marriage, and why we stray. NY: Random House.
• Fromm, Eric. (1956). The art of loving. NY: Harper and Row.
• Kalmijn, Matthijs. (1998). Intermarriage and homogamy: Causes, patterns, trends. Annual Review of Sociology, Vol. 24: 395-421.
• Levine, Sato, Hashimoto, and Verma. (August, 1995). Love and marriage in eleven cultures. Journal of Cross-Cultural Psychology, 26(5): 554-571.
• Marcuse, Herbert. (1955). Eros and civilization: A philosophical inquiry into Freud. NY: Vintage Books.
• Sternberg Robert. (1986). A triangular theory of love. Psychological Review, 93:119–35.

Sursa: Little, W. (2016). Introduction to Sociology – 2nd Canadian Edition. BCcampus. © 2013 Rice University. Licența CC BY 3.0. Traducere și adaptare Nicolae Sfetcu. © 2024 MultiMedia Publishing. Introducere în sociologie, Volumul 1