Precursori ai keynesianismului – Macroeconomia pre-keynesiană

Macroeconomia pre-keynesiană

Macroeconomia este studiul factorilor care se aplică unei economii în ansamblu. Variabilele macroeconomice importante includ nivelul general al prețurilor, rata dobânzii, nivelul ocupării forței de muncă și venitul (sau echivalentul producției) măsurate în termeni reali.

Tradiția clasică a teoriei echilibrului parțial a fost de a împărți economia în piețe separate, fiecare dintre ale căror condiții de echilibru puteau fi enunțate ca o singură ecuație care determină o singură variabilă. Aparatul teoretic al curbelor cererii și ofertei, dezvoltat de Fleeming Jenkin și Alfred Marshall, a oferit o bază matematică unificată pentru această abordare, pe care Școala de la Lausanne a generalizat-o la teoria echilibrului general.

Pentru macroeconomie, teoriile parțiale relevante au inclus teoria cantitativă a banilor care determină nivelul prețurilor și teoria clasică a ratei dobânzii. În ceea ce privește ocuparea forței de muncă, condiția la care Keynes se referă drept „primul postulat al economiei clasice” afirma că salariul este egal cu produsul marginal, ceea ce reprezintă o aplicare directă a principiilor marginaliste dezvoltate în secolul al XIX-lea. Keynes a căutat să înlocuiască toate cele trei aspecte ale teoriei clasice.

Precursori ai keynesianismului

Deși opera lui Keynes a fost cristalizată și a primit un impuls odată cu apariția Marii Depresiuni, ea a făcut parte dintr-o lungă dezbatere în cadrul economiei cu privire la existența și natura supraabundențelor generale. O serie de politici susținute de Keynes pentru a aborda Marea Depresiune (în special cheltuielile guvernamentale deficitare în perioadele de investiții sau consum privat scăzut) și multe dintre ideile teoretice pe care le-a propus (cererea efectivă, multiplicatorul, paradoxul economiei) au fost avansate de autori în secolele al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. (De exemplu, J. M. Robertson a dezvoltat paradoxul economiei în 1892.[9][10]) Contribuția unică a lui Keynes a fost furnizarea unei teorii generale a acestora, care s-a dovedit acceptabilă pentru establishmentul economic.

Un precursor intelectual al economiei keynesiene au fost teoriile subconsumului asociate cu John Law, Thomas Malthus, Școala de la Birmingham a lui Thomas Attwood,[11] și economiștii americani William Trufant Foster și Waddill Catchings, care au fost influenți în anii 1920 și 1930. Subconsumiștii erau, la fel ca și Keynes după ei, preocupați de incapacitatea cererii agregate de a atinge producția potențială, numind acest lucru „subconsum” (concentrându-se pe partea cererii), mai degrabă decât „supraproducție” (care s-ar concentra pe partea ofertei) și susținând intervenționismul economic. Keynes a discutat în mod specific subconsumul în Teoria Generală, în Capitolul 22, Secțiunea IV și Capitolul 23, Secțiunea VII.

Numeroase concepte au fost dezvoltate anterior și independent de Keynes de către școala de la Stockholm în anii 1930; aceste realizări au fost descrise într-un articol din 1937, publicat ca răspuns la Teoria Generală din 1936, care prezenta descoperirile suedeze.[12]

Referințe

9. Nash, Robert T.; Gramm, William P. (1969). „A Neglected Early Statement the Paradox of Thrift”. History of Political Economy. 1 (2): 395–400. doi:10.1215/00182702-1-2-395.
10. Robertson, John M. (1892). The Fallacy of Saving.
11. Glasner, David (1997). „Attwood, Thomas (1783–1856)”. In Glasner, David (ed.). Business Cycles and Depressions: An Encyclopedia. Taylor & Francis. p. 22. ISBN 978-0-8240-0944-1.  Archived from the original on 9 July 2017. Retrieved 15 June 2009.
12. Ohlin, Bertil (1937). „Some Notes on the Stockholm Theory of Savings and Investment”. Economic Journal.

(Include texte traduse și adaptate din Wikipedia de Nicolae Sfetcu)